Cum „metoda” citatelor scoase din context a putut să impună clișeul „radicalității” lui Patapievici, așa și titlurile „bombastice” l-au făcut pe Lucian Boia să pară (unora) culmea „revizionismului”. În ce măsură „demitizează” demersul acestuia din cărțile anterioare rămâne analizabil (de către specialiști sau oameni mult mai preocupați de istorie decât mine), cert este că această ultimă carte a lui Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit (Humanitas, 2015), este (în ansamblu, trebuie spus) mai degrabă echilibrat, realist și bine documentat decât tendențios. Autorul se arată pozitiv în privința valorii poeziei eminesciene, mirându-se de amploarea dezgustului pe care l-a produs școala în ultimele decenii față de Eminescu (revin mai jos asupra acestui subiect). Să vedem și ce va fi (inevitabil) scandalos pentru unii…

Volumul este organizat în mare parte cronologic: de la perioada lui Eminescu (care era aproape unanim criticat pentru „greșelile” de versificație, pentru îndrăznelile sale „moderne” din primele poeme și mai ales pentru „pesimismul” filosofic sau chiar „lipsa” sa de „patriotism”; realizatorii de manuale de la sfârșitul secolului XIX nu l-au ignorat, dar nu îl prezentau ca pe un model demn de urmat) până la cea actuală (abordând cazul „Dilema” în destul de puține pagini, dar semnalând în schimb lamentabila prestație a Academiei Române), toate perioadele „mitului Eminescu” (căci la mitul creat în jurul lui Eminescu se referă Boia, la fel ca mulți dintre autorii care au scris în acel număr al „Dilemei” din 1998, înțeleși foarte greșit până astăzi) sunt cuprinse aici.

Cartea aceasta are destule aspecte care sunt destul de cunoscute specialiștilor, dar și aspecte inedite măcar în partea de documentare. O recomand însă pentru faptul că autorul te convinge punând „cărțile pe masă”, aducând argumente solide chiar acolo unde tonul pare să fie cel al unei ironii usturătoare. Și o recomand cel puțin celor care, ca mine, s-au simțit frustrați în fața diversității teoriilor legate de Veronica Micle sau de boala de care ar fi suferit Eminescu (spoiler: se pare că nu era sifilitic, ci maniaco-depresiv) și pot să aibă abia acum niște certitudini sau măcar puncte de vedere și trimiteri bibliografice de la care putem pleca.

De altfel, Boia crede că Eminescu doar ca poet și în(tru) poezie mai poate fi subiectul unei discuții, altminteri se derapează în toate direcțiile posibile (de la astrofizică la religie – vorba englezilor: totul, mai puțin chiuveta din bucătărie). Subscriu acest punct de vedere. Nu știu alții cum sunt, dar „omul Eminescu” – fie el cu tabieturi de „geniu” sau cu moravuri tipice perioadei (plus geamantanul Louis Vuitton!) – m-a interesat mai puțin decât „schizoidia” poetului Eminescu, cel care scria pe toate laturile paginii, deschidea și abandona „șantiere” încontinuu și – uneori chiar în interiorul aceluiași text – dezlănțuia idei contradictorii și figuri de stil pe alocuri incongruente. Din păcate, școala oferă un simulacru servit cu multe clișee, așa că nu e de mirare că elevii nu deschid volumele de poezii – fie ediții ridicole de tarabă, fie ediții vechi și neatractive – decât la textele care (li) se cer. Ce se cere? „Capodoperele” antume, lirica erotică (nu cea explicită, evident), câteva postume care s-au „impus” în secolul XX și cam atât. Dar cum am ajuns aici?

Prin omisiune și prin segmentarea operei (din care, e drept, antumele nu au fost decât vârful ghețarului), Mihai(l) Eminescu a ajuns – pe rând – un susținător (parțial) al proletarilor (rezervele lui Dobrogeanu-Gherea nu i-au împiedicat pe staliniștii de mai târziu să confecționeze un Eminescu redus la câteva pasaje convenabile), un gazetar înverșunat dintr-o foaie de partid nu foarte citită (deși se crede astăzi că era mai gălăgios decât al nostru CTP), un ins lipsit de… patriotism (căci era paseist în opinii, rezervat în timpul Războiului de la 1877 și nu prea entuziasmat de ideea României Mari), un mare patriot (începând mai ales cu Nicolae Iorga și al său curent „sămănătorist”), un „spirit dac” (promovat de către „tracopați” încă de la începutul secolului XX), un „inventator” și un „geniu” (veți afla și când a început să vehiculeze clișeul conform căruia Eminescu l-ar anticipa pe Einstein în „La steaua”), un intelectual avid de cunoaștere, dar dezordonat și, în fond, nespecializat (G. Călinescu) ș.a.m.d.

Nume și astăzi sacrosancte pentru cultura, pentru literatura română – cum ar fi G. Călinescu sau Mircea Eliade – ies cam „șifonate” din această confruntare a documentelor. Limitele intelectualității uneia sau alteia dintre perioade se vede în felul în care la Eminescu însuși sau la un interbelic ca E. Lovinescu se reflectă prejudecățile și tiparele mentale care aveau drept de circulație. Foarte talentatul, dar machiavelicul și – până la urmă – nu prea rigurosul G. Călinescu a reușit să se impună ca model. În Viața lui M. Eminescu sau în Istoria literaturii române de la origini până în prezent sunt destule lucruri discutabile și judecăți pripite de valoare, dar ceea ce învățăm astăzi la școală se datorează lui și celor care îi continuă spiritul până astăzi, când critica și istoria literară au devenit inevitabil irelevante (și vetuste, dar asta ar fi o altă discuție).

E drept, felul în care îl privești pe Boia depinde de noțiunea ta de „gândire critică”. Dacă ai mai multă… credință în „critica constructivă”, vei fi poate dezamăgit în unele privințe. Iar cartea acesta este menită să fie mai mult o lectură rapidă – sunt momente în care autorul ar fi trebuit să insiste puțin, să analizeze, dar iată că n-o face. De exemplu, capitolul despre slaba receptare a lui Eminescu (prezent cu foarte puține rânduri în marile dicționare literare) și a traducerilor din Eminescu: Lucian Boia se declară cât se poate de sceptic în ceea ce privește sugestiile pe care le dă Ioana Bot în „Eminescu explicat fratelui meu”. Autorul însă nu a aflat că multe traduceri mai vechi și mai noi, lăsând la o parte calitatea unora sau altora dintre ele, sunt apărute în te miri ce condiții și promovate adeseori cu aceleași clișee pe care învățământul ni le-a imprimat pe creier. Chiar traduceri avizate (precum cele ale anglistului Adrian G. Săhlean) suferă în ceea ce privește prezentarea și promovarea, de unde și – din nefericire – impactul lor redus dincolo de publicul de origine românească.

În mod neașteptat, autorul încheie cartea cu un impas, nu ne răspunde la posibilele întrebări. Să-l recuperăm pe Eminescu drept marcator în continuare al unei „identități naționale”, pe care noi să o considerăm indispensabilă în fața globalizării?… Să-l desființăm ca poet „desuet” și promotor al unei ideologii „nefrecventabile”?… Să nu ne mai pese nici măcar de această chestiune? Un truism: nu putem ști ce viitor îi este rezervat „mitului” Eminescu. S-a încercat inclusiv recuperarea lui în cheie „cool” (perspicace, Lucian Boia a observat anomalia avangardei de la noi: niciun avangardist nu l-a contestat explicit pe Eminescu, doar au protestat contra felului în care Eminescu era înțeles de mulți interbelici). Tot ce se poate… dar doar textele lui Eminescu mai arată un Eminescu, „neciopârțit” în pluralitatea sa. De aici încolo încep deturnările sau (vorba lui Umberto Eco) întrebuințările…