Aşa că am început să construiesc între el şi mine o punte care să ne lege şi care să-l aducă mai aproape de puterea mea de înţelegere: l-am învăţat limba mea, m-am strâmbat în toate chipurile ca să-mi desluşească sentimentele pe chip, i-am spus poveşti despre familia noastră, i-am făcut loc în rafturile din dulap pentru hainele lui. Când a plecat la grădiniţă, i-am cumpărat primul ghiozdan în care am aşezat, pe lângă schimburi şi creioane colorate, o extensie invizibilă a acestei punți, către ceilalți oameni și lumea pe care trebuie s-o ia în piept.

Unul dintre cele mai încărcate de tensiune şi energie locuri din lume sunt holurile grădiniţelor, acolo unde la începutul anului, părinţii şi copiii îşi spun „la revedere” sau acolo unde se predau ghiozdanele îngrijitorilor şi educatorilor. Pentru mine – martoră de aproape 20 de ani a acestor momente – câteva mii de despărţiri mi-au spus mai multe despre părinţi şi copii decât toată autoritatea studiilor şi cercetărilor pedante citite între timp; și mi-au conturat o imagine destul de îngrijorătoare despre cum își trimit românii copiii în viață.

Dincolo de invariabila anxietate a separării sau de nevoia de a-l socializa pe cel mic, părinţii români au reflexele autoînvinovăţirii şi multe necunoscute despre cum trebuie să procedeze în prima zi a acestui pas important. Mulţi dintre ei vin cu temele nefăcute, cu lecţia neînvăţată despre cum se lasă un copil şi, prin urmare, se trezesc dominaţi de multe îndoieli, reacţii contradictorii şi tendinţa de a da copilului mesaje mixte. Nici grădiniţele nu vin în întâmpinarea lor – puţine au politici definite despre cum susţii familiile să realizeze una dintre cele mai dramatice tranziţii din viaţa lor.

Generaţia actuală de părinţi poartă în suflet rămăşiţele emoţionale ale regretelor propriilor părinţi: exista un timp când grădiniţele erau locul unde îţi lăsai copilul când nu aveai încotro, pentru că plecai la muncă. Creşele erau spaţii care asigurau provizoratul unei îngrijiri de bază şi surogatul afectiv în absenţa mamei. Am văzut mulţi adulţi marcaţi de amintirea acestor separări obligatorii, uitând că rolul de astăzi al grădiniţelor s-a schimbat: ele nu mai sunt spaţiul unui abandon forţat de împrejurările disciplinei muncitorești, ci locul în care copilul se aşază pe o treptă superioară în adaptarea socială şi dezvoltarea cognitivă. De aceea, despărţirile ar trebui să fie puse – cel puţin simbolic – sub semnul unui pas înainte şi al unui mic triumf la care conspiră prin autoeducare toată familia.

De ani buni instruiesc mamele şi taţii despre cum se lasă un copil la grădi’. Despre cum nu trebuie minţit, despre siguranţa şi relaxarea pe care părinţii trebuie să o transmită, despre fermitatea rămasului bun, constanța și puterea pe care trebuie s-o aibă în fața propriilor frici. Nu simt numai că umplu goluri mari de informații sau că lucrez cu părinți care vin cu temele nefăcute, ci mai ales, că lupt cu inconștientul unor generații crescute adesea cu milă, cu teamă, cu multe anxietăți nerezolvate sau neexprimate. Pentru că cei mici locuiesc încă în emisfera dreaptă a creierului lor, intuițiile lor puternice despre starea mamei, conflictele ei interioare și natura indecisă a pașilor ei sunt capabile să modeleze pe dinăuntru o anumită atitudine față de viață în general. Prima zi de școală în viața unui copil este însoțită de un fel de aură motivațională pe care părinții o pun, la nivel subconștient, în sufletul copiilor lor și care, în timp, poate face selecția unei direcții în viață. Ezitările exagerate, adaptarea dificilă, mesajele mixte, regresiile emoționale pot deveni în timp moduri de operare ale copilului în fața provocărilor de tot felul.

Un alt reflex cultural românesc  mi se pare convingerea că trimiterea copilului la școală este un fel de curmare a copilăriei. Mulți părinți îmi spun că își amână copiii pentru că trebuie ”să mai copilărească”. În multe ghiozdane zac ca niște pietroaie convingerile familiei că prima zi de școală este momentul când s-a terminat cu joaca. Învățarea – evoluția gândirii și maturizarea socială – trebuie să cadă brusc sub incidența seriozității, a disciplinei și a morgii academice. Copiii sunt petrecuți cu milă la școală, mamele își șterg emoționate câte o lacrimă, domină surd o atmosferă foarte asemănătoare cu cea de pe peroanele pe care fluturau odinioară batistele către tinerii înrolați. În prelungirea acestei atitudini, învățătoarea este cu atât mai respectată cu cât știe să pară mai autoritară, pretențioasă, gravă și solemnă. Cele mai apreciate sunt afirmațiile de genul ”Joacă, joacă, dar trebuie să mai și învățăm!” și nu puține sunt mamele care freamătă de bucurie când găsesc în ghiozdanele copiilor zeci de culegeri, caiete-tip și manuale alternative. Ca un fel de garanție că școala e un lucru serios și bun.

Mesajul jocului care încetează la școală îl disociază pe copil: îl rupe în două pe dinăuntru și îi pune prima frână către învățarea autentică: își va lua, inconștient, rolul de învățăcel ca pe o povară, va asocia efortul cu neplăcerea, munca perseverentă cu obligația. Nu va avea niciodată bucuria să guste din aventura descoperirii, își va inhiba curiozitățile și probabil nu-și va găsi niciodată vocația. Este poate unul din motivele inițiale ale abandonului și plictisului școlar. Dacă școala este locul în care nu te joci, înseamnă că scoala este locul în care copiii nu trebuie să fie ei înșiși.

Cei care nu-și fac cel mai adesea temele pentru școală sunt, deci, părinții: mulți își trimit copiii deja modelați la nivel subconștient să guste din școală ca dintr-un sirop medicinal obligatoriu. Tristețea melancolică a mamelor, oboseala rutinei, înrolarea copilului la o muncă planificată – toate atârnă, din păcate, prin ghiozdanele copiilor și îi trag adesea de umeri înapoi.

Pe lângă reflexul despărțirii de copilul școlar mic, stă adesea cel al poziției de ”drepți” în fața autorității învățătoarei. Părinții neștiutori și cu temele nefăcute – cei care deja au băgat prin ghiozdane multe prejudecăți inconștiente – au față de învățător un fel de adulație și obediență copilăroasă.. Am stat adesea pe holurile școlilor, la final de program, când părinții își așteaptă pe la ușile claselor, copiii. E incredibil câți se bulucesc să câștige puțin atenția învățătoarei, câși suportă rușinați „scoaterile la tablă” și învinovățirile despre eșecurile școlarilor lor. Concurența pentru a intra în grațiile Doamnei, ședințele cu părinții în care se anunță topul notelor și se fac publice clasamente între copii, fondul clasei pentru cadouri, teama de a semnala nereguli ca să nu fie pedepsit copilul pentru îndrăzneala părintelui – sunt încă parte a culturii în multe școli românești.

La a treia treaptă de școlarizare – gimnaziul – se petrece un alt tip de despărțire sau trimitere în lume: înrolarea copiilor este deja percepută ca o luptă pentru cea mai bună clasă a școlii – acolo unde se face cea mai bună încadrare cu profesori și unde vor triumfa meditațiile și exploatarea inteligențelor în scopul completării portofoliului profesional al celor mai competitivi profesori. Părinții fac tot posibilul să-și strecoare copiii în astfel de clase, iar lupta continuă după ore, când trebuie să-și facă loc în grupele de meditație. Ultima oară vorbeam cu o o mamă a unuia de clasa a VI-a. Era fericită că la Geografie există un profesor de excepție de la care fiul înțelege lecția chiar din clasă. Am rugat-o să repete ce a spus ca să mă conving că am înțeles bine: la Mate și Română copilul face oricum meditație, la celelalte învață ocazional pentru notă, dar la Geografie, se întâmplă ceva incredibil: copilului îi place, pentru că înțelege lecția chiar din clasă.

Convingerea acestui părinte este că profesorii adevărați sunt excepția de la regulă, iar responsabilitatea unei note bune și-o iau tot părinții, adesea și prin sumele de bani investite sistematic în meditații. Profesorii sunt tacit validați în rolul lor de funcționari disciplinați care așază conștiincios lecția pe tablă și așteaptă ca învățarea să se petreacă altundeva.

Toate grupurile astea guralive de preadolescenți care ies din curtea aceleiași școli nu au deloc aceleași șanse, deși cară aceleași manuale, după aceleași orare și tocmai și-au ascultat vorbind aceiași profesori. Fiecare dintre ei poartă, în secret pe umeri, ambițiile și aranjamentele părinților lor. Nimic în neregulă cu asta: moștenirea genetică, mediul cultural și pregătirea familiei sunt componente inerente ale traseului școlar. Grav în acest tablou este modul în care școala înțelege să prelungească o stare de fapt discriminatorie și felul în care a ales să pună responsabilitatea învățării doar în intervalul petrecut de copii acasă, după program. Tristă este și confuzia părinților care adesea sărbătoresc normalitatea ca pe un lucru excepțional.

Suntem încă o cultură a părinților care atârnă poveri inutile în ghiozdanele copiilor; prima zi de școală și felul în care se petrec despărțirile de copii spun câte ceva despre asta: ne trimitem copiii la grădiniță cu milă și fără să ne rezolvăm noi înșine anxietățile separării și problemele anterioare legate de abandon; ne înscriem copiii în clasa I convinși că punem capăt copilăriei și apreciem volumul mare de teme ca pe o condiție a reușitei; ne trimitem adolescenții la gimnazii acceptând discriminarea pe clase cu sau fără privilegii și preluând prin meditații responsabilitatea profesorilor.  Fiecare ciclu școlar pare să înceapă cu un șoc emoțional preluat automat de cultura parentală și provocat probabil de felul în care încă funcționează școala românească.

În ecuația părinți-profesori-copii, găsesc că cei mai interesați în răsturnarea acestei subculturi sunt părinții. Teoretic, probabilitatea ca mentalitățile lor să se schimbe este cea mai mare, pentru că ei sunt ”cel mai” imediat interesați de binele copiilor lor. Nu trebuie decât să-și facă temele. Prima ar începe chiar cu mesajul pe care îl pun copiilor în suflet la despărțire – fie că se află în holul grădiniței sau în curtea școlii. Adulții de astăzi trebuie să-și formuleze conștient câteva propoziții motivaționale despre ce înseamnă școala, învățarea, un elev bun și succesul în viață. Modul în care acestea ajung la copil cred că influențează dramatic atitudinea lui față de propria devenire.

Dincolo chiar de toată această dificilă introspecție, cred că e loc pentru o revizuire cu mult mai simplă: una de ordin emoțional. Copiii noștri nu trebuie trimiși în lume, încordați și reactivi, ca într-o luptă: fie cu singurătatea, fie cu rutina obligației sau cu alți copii aparent mai competenți. Nici nu trebuie să care după ei conflictele noastre nerezolvate. Și dacă încă nu e loc pentru rezolvări miraculoase și limpeziri de conștiință, cred că părinții pot fi învățați să exercite o presiune de bun simț asupra culturii instituționale a școlii de masă, luând în calcul nevoile elementare ale copilului: învățarea trebuie să se facă inițial prin joc, rutina trebuie să alterneze cu plăcerea descoperirii, iar competiția nu trebuie să antreneze discriminarea copiilor în clase mai mult sau mai puțin ”alese”.

Fără teme prea bine făcute, ezitanți și adesea în conflict cu lumea actuală, părinții români par să fi făcut un prea mare transfer de putere și autoritate asupra școlilor. Le-au încredințat copiii acceptând o mulțime de aberații pe care au încercat să le compenseze atârnănd așteptări nedrepte pe umerii lor. Din reflexul conformist în care ei înșiși au fost educați, mulți părinți au uitat, cred, cât de copleșiți au fost la naștere. Bucuria și grija de care am fost capabili când le-am sărbătorit apariția pe lume ar trebui să ne însoțească la fiecare trecere într-o altă etapă de viață. Dacă atunci conta enorm sănătatea lor fizică, astăzi, când sunt mari și-și cară singuri ghiozdanele în spate, e la fel de importantă sănătatea lor mentală și emoțională. Or, pentru asta, școala trebuie să devină un aliat motivat și controlat de standardele noastre ca părinți. Dacă ele sunt jos, școlile vor găsi mereu subterfugii și motivații logice pentru eșecurile lor.

www.voceaparintilor.ro