Filmul Ikiru al marelui regizor Kurosawa ne arată cum birocrația „omoară” în varianta japoneză, dar trece dincolo de particularitățile nipone către viața omului, indiferent de naționalitatea sa. Personajul principal, Watanabe, o rotiță ce a mers perfect timp de 30 de ani în administrație, află că este bolnav de cancer. Watanabe măcinat de aceeași activitate executată ca un metronom, cu pielea emaciată, aplecat din spate și împovărat, decide înaintea morții să trăiască propria viața, până atunci dedicându-se doar muncii și fiului său. Dar mai ales, vrea să schimbe cursul lucrurilor în mașinăria lentă și complicată a birocrației. Se lovește el însuși de birocrația pe care o slujise zeci de ani. Este plimbat de la un compartiment administrativ la altul, de la un birou la altul, fiecare angajat având funcția lui, nevrând să se aventureze  dincolo de sarcinile sale pentru a-l ajuta pe Watanabe să realizeze amenajarea unui parc, proiect pe care îl vrea îndeplinit înainte de moarte.

Confruntarea cu moartea, cu sfârșitul iminent al vieții, memento mori nu duce la o trăire mai intensă a timpului vieții. Chiar și în fața morții se poate pierde timpul ca oricând, se pot urma aceleași banalități, același program, aceleași distracții facile până la sfârșit. Nici moartea nu se impune în fața uitării omului. Este vorba de fapt mereu de o alegere în a trăi fără a pierde timpul, sfârșitul iminent este doar o ocazie, de a nu mai pierde timpul în zadar. Ultima ocazie.

Watanabe nu pierde această ultimă ocazie. El îndrăznește să trăiască în numărătoarea inversă către moarte având curajul de a nu se da bătut în fața piedicilor administrative sau să se lase bântuit de disperarea morții ori de goliciunea trecutului vieții. După zeci de ani, purtați pe aceleași drumuri, Watanabe trăiește frumusețea unui apus de soare, pe care l-a ignorat atât timp. Dar e prea târziu. Nu-și permite decât o bucurie scurtă, căci nu mai are timp decât pentru realizarea parcului. Voința de a schimba ceva, de a vedea parcul amenajat este mai puternică decât o eventuală disperare provocată de conștientizarea că a ignorat atâtea lucruri frumoase și neînsemnate ale vieții. Moartea lui Watanabe în parcul amenajat și acoperit de zăpadă îi mișcă pe oameni. Politicienii vor să culeagă roadele însușindu-și realizarea proiectului pentru care Watanabe s-a zbătut înaintea morții. Cei din administrație își aruncă vorbe grele despre inerția din serviciul lor, promițându-și schimbarea, pentru ca exemplul lui Watanabe să nu fie uitat. Dar în zilele următoare, în ciuda dorinței de schimbare, totul se reașează pe cursul anevoios al administrării lucrurilor și ființelor până la moarte(și dincolo de ea).

Citeam pe gzt.ro în articolul lui Mihai Petre, că bugetul de anul acesta are bani alocați pentru parcul Carol I. Căutând pe net am găsit articole de acum 4-5 ani care vorbesc despre amenajarea aceluiași parc, de parcă s-ar petrece mâine. Cu un parc al Tăbăcăriei înghesuit de mall-urile ce aduc a uzine, vom merge în 2025 pe malul lacului Siutghiol, nu într-un magnific parc, ci în mall-urile cu arhitectură de fabrici și vom cânta la un schnapps  împreună cu Andrieș:

‘‘Mmm… Ce oraș frumos !

Mmm… Ce oraș frumos !

Fabrici si uzine…

Aici a fost câmp,

Acolo a fost câmp,

La mine a fost câmp,

La ea a fost câmp

Si-acum sânt fabrici si uzine !

Mmm… Ce oraș frumos !

Mmm… Ce oraș frumos !

Fabrici si uzine…’’.(bestmusic.ro)