Dacă există un motiv pentru care Muzeul de Artă din Constanța ar putea fi câtuși de puțin considerat (și) un spațiu pentru arta contemporană, atunci acela ar fi evenimentul anual intitulat Expoziția Internațională a Femeilor Creatoare „Poduri europene” (o titulatură derutantă, nefiind finanțată prin fonduri europene, ci de către Fundația Fildas Art, condusă de Anca Vlad, Asociația Femeilor Creatoare de Artă Plastică în România și farmaciile Catena), aproape singurul găzduit de muzeu care beneficiază de o promovare adecvată și de ceva vizibilitate pe plan național, mai ales prin intermediul galeriei/televiziunii Senso. Mai exact, expoziția este rezultatul unei tabere de pictură și sculptură care are loc în Eforie Sud, ceea ce explică alegerea muzeului constănțean, întemeiat pe tradiția impresionistă. Spre deosebire de taberele „en plein air” de odinioară, acesta nu se limitează însă la peisagistică (de altfel, picturile abstracte sunt mai numeroase).

Fie vorba între noi, nu am aflat încă – probabil din neatenție – motivul pentru care unele dintre pictorițe (printre care și managerul asociației organizatoare, Rodica Xenia Constantin) par să fie prezente aproape an de an (ceea ce are și efectul unei coeziuni de la o ediție la alta). Mai misterioase mi se par însă frazele pe care le-am citit în textul din broșură (semnat de directorul Muzeului de Artă, doamna Doina Păuleanu), din care rețin „creatoare cu renume și drept de cetate în plastica europeană” și „alegerea participantelor, din care orice factor aleatoriu a fost exclus prin alegere și prognoză, prilejuiește întâlniri între generații și personalități”. În primul rând, exceptând Ruxandra Ilfoveanu (soția lui Sorin Ilfoveanu) sau Alma Redlinger (ultima reprezentantă în viață a școlii lui M.H. Maxy), „renume” e un cuvânt folosit aici un pic hiperbolic, poate pentru a desemna un minim de notorietate în planul breslei (cât despre „drept de cetate”, să-l întrebăm pe Platon?). Am căutat pe Google numele participantelor de anul acesta și din anii trecuți; cu mici excepții (Karin Bohrmann Roth), nici măcar artistele occidentale nu par să aibă decât site-uri personale și alte câteva pagini relevante, rezultatele legate de „Poduri europene”, în schimb, fiind prezente mai mereu pe prima sau a doua pagină… În al doilea rând, orice selecție într-un astfel de domeniu, dacă nu se orientează după un criteriu „obiectiv” (lungimea CV-ului, să zicem), conține și un gram inevitabil de subiectivitate, dar intervine și hazardul relațiilor între organizatori și numeroasele potențiale participante, ca să nu mai spunem de sprijinul UAP-ului…

Din fericire, și ediția de anul acesta este suficient de reușită încât să justifice entuziasmul livrat de către organizatori. În anii trecuți, sculptura (unde este și mai evidentă decât în pictură lipsa de apetit pentru sincronizare și facila imitare a unor modele din prima jumătate a secolului XX, mai ales Brâncuși) a fost reprezentată de lucrări deloc memorabile, ceea ce nu se poate spune acum despre „Început” (o planșă pe care Karin Bohrmann Roth a așezat personaje din bronz) sau despre „Tors” (Irina Ailincăi) – poate cea mai interesantă lucrare din toată expoziție –, un tors fisurat, „scris” în interior (care evocă „scriitura feminină”, scriitura cu/în/prin corporalitate). Partea importantă a expoziției rămâne însă pictura, deși ar mai fi profitabil pentru edițiile următoare și abordarea altor genuri, precum fotografia. (De altfel, Eforie Sud, cu ritmurile sale diferite de la o zonă la alta, ar putea fi un loc propice pentru fotografie.)

Dintre numeroasele lucrări abstracte, mai mult (Sorina Țibakov, Karin Welke) sau mai puțin (Erika Sellman Busching, Rodica Strungaru) interesante, dar cele mai multe nu foarte departe de „abstracția lirică” europeană a anilor ’50-’60 (de pildă, Daniela Grapă amintește de „nuagisme”), se distinge dipticul „The party is over”, semnat de Edith Torony, o tânără artistă din Timișoara care merită urmărită în continuare. Acest „talmeș-balmeș” glorios, cu dinamismul său textural ce ar putea evoca neglijențele studiate ale lui Adrian Ghenie, pare să redea obiecte mundane abia identificabile (ambalaje, sticle, resturi de mâncare?), persistând însă (spre deosebire de arta pop) o ambiguitate care o plasează în vecinătatea îndrăznelilor din arta abstractă actuală (Albert Oehlen, de exemplu). La limita dintre abstract și figurativ se plasează și alte lucrări reușite – „Fata Morgana” (Adriana Elian) sau ciclul „Memoria apei” (Cristina Marian), ce amintește puțin de Gerhard Richter.

Alma Redlinger prezintă compoziții cubiste dominate de griuri, dar și de un anume simț al umorului (o natură moartă încorporează chiar o bucată din pliantul „Poduri europene” de anul trecut). Abordări aproape similare (prin concentrarea asupra personajului și minimalizarea fundalului) întâlnim în excelentul ciclu „Maternitate” (Lelia Rus Pîrvan) și în „Amintire” (Anca Boeriu), pe un cu totul alt palier calitativ față de zona peisagistică. Ruxandra Ilfoveanu, în încercarea de a realiza nu numai scene fanteziste (ca „Liber, în paradis”), expune și două peisaje, cu rezultate mai degrabă nefericite (mai ales „Eforie Sud”). Cu unele excepții pe ici și pe colo (Eugenia Leca Botezatu, Maria Pelmuș), peisajele și celelalte compoziții figurative, chiar cele mai ambițioase (Carmen Poenaru), tind să constituie secțiunea mai puțin izbutită a expoziției. Dar, în concluzie fie spus, s-ar putea să mă înșel asupra tuturor acestor lucruri.

*

Tot la Muzeul de Artă Constanța, dar la ultimul etaj, este prezentă o expoziție care nu a avut parte de vernisaj, „Myanmar – tărâm de aur”. „Artistul de origine birmaneză” Min Aye Than are pe Internet doar o pagină de 500px (un site dedicat fotografiei „royalty-free”), iar în spațiul expozițional nu am reușit să găsesc nicio informație în plus (lipsește panotarea, doar una dintre lucrări posedă un titlu vizibil, „Mother and Child”). Doar în câteva dintre fotografii pare compoziția să aibă o oarecare intenționalitate artistică – contează doar surprinderea unor aspecte socio-culturale (în afară de viața pauperă și de economia de subzistență care pot fi întrevăzute aici, nicio aluzie politică, nicio undă de subversivitate) și a unor peisaje ale Myanmar-ului, redate mai puțin „glossy” decât în (să zicem) National Geographic, dar tot cu un aer de broșură turistică. În ceea ce privește templele spectaculoase, ceremoniile budiste sau tradiționale gulere de metal ale femeilor Kayan, trebuie spus, ar fi fost de dorit un minim de informații. În rest, doar ciclul de fotografii cu pescari și ambarcațiuni cu forme interesante reușește să ofere satisfacții fără a fi nevoie de cunoașterea contextului. Una peste alta, o expoziție de o calitate nesatisfăcătoare – păcat de subiect. Tot are un merit – vă va convinge să căutați mai multe despre această țară asiatică mai puțin cunoscută decât Malaezia sau Vietnam. Cât de nedreaptă este memoria noastră și cât de vaste sunt spațiile geografice despre care auzim foarte rar, nu credeți?

foto credit Victor Maxim