Îmi plac trotuarele. Există locuri în lumea asta la două, trei ore de mers cu avionul, unde trotuarele fac legea. Sunt trotuare largi, imense după standardele care-mi sunt familiare, care te lasă să flanezi fără teama că te poți oricând izbi de un trecător grăbit și neatent. Trotuare bune, curate, care-ți oferă libertatea să privești cerul fără grija că vei avea o experiență scato ce ți-ar putea converti radical buna dispoziție. Trotuare uniforme, previzibile, care-ți permit, discret, să le ignori. Pe astfel de trotuare imaginația își poate face de cap nestingherită, inteligența se poate pune în mișcare, în sfârșit, viața își poate intra în drepturi cu tot ce are ea mai frumos: libertatea mișcării și a gândului. Pe scurt spus, un trotuar generos îți schimbă viața.

Toate aceste considerațiuni îmi năvălesc nervos în minte atunci când ies prin Constanța fără mașină, pentru plimbare, de plăcere – dacă mi se va permite îndrăzneala. Mai ales după ultimele modificări urbane, din vechile și oricum meschinele trotuare au rămas doar niște cărări chinuite pe care nu poți merge alături de altcineva. Sunt construcții blestemate care te obligă la cea mai nenorocită solitudine, una a sudalmei și a extenuantului exercițiu de atenție aplicat neantului: rahații de animal, gropile, bălțile. Trotuarele rămase oarecum întregi după asaltul administrației locale sunt invadate de autoturisme, așa că orice tentativă de plimbare decade dramatic la statutul de deplasare, dacă nu cumva chiar de încercare tragicomică de a scăpa cu viață odată ce ești obligat să părăsești teritoriul sigur al trotuarului pentru a te lăsa hăituit de șoferii isterizați sau doar neatenți. Un oraș are trotuare ergo Constanța nu este un oraș. Îi putem spune cum dorim: dormitor, patinoar, loc de dat cu capul, oricum, dar nu oraș.

Ce-avem de făcut cu excepția emigrării? Ne putem cere trotuarele înapoi! Tot bulevardul Tomis a fost măcelărit, mare parte din bulevardul Mamaia și din Ferdinand, stațiunea Mamaia, enfin, aproape tot spațiul vital s-a evaporat pentru că este nevoie de parcări. Mașinile să trăiască, uitată-le fie oamenilor amintirea!

Nu știu dacă cercetătorii englezi au acoperit și subiectul ăsta, dar sunt sigur că dacă își fac puțin timp vor descoperi legătura directă dintre meschinăria trotuarelor, tristețea celor care le folosesc și nesimțirea celor care le administrează.