Personificare a Soarelui, Divintatea An se naşte, creşte, îmbătrâneşte şi în cele din urmă moare împreună cu timpul calendaristic. Anul Vechi moare de Revelion şi renaşte după miezul nopţii. La început de an şi sfinţii calendarului creştin sunt tineri şi… cam dispuşi la excese bahice! Sfântul Vasile, sărbătorit în prima zi a anului e un fecior singurel, împărat al iubirilor, care joacă şi cântă, stă călare pe butoi, chefuieşte şi petrece.
În Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), fetele nemăritate îşi pot afla ursita. Cu ajutorul a puţin praf adunat din locul unde a călcat părintele şi un fir de busuioc „furat” din mănunchiul cu care preotul sfinţeşte casa, puse sub pernă, fetele îl pot visa „pe cel predestinat”. Toată ziua vor ţine post negru iar seara, din trei linguri de făină, trei linguriţe mici de sare şi trei de apă, îşi vor face o turtiţă pe care o vor prăji pe plită. După ce o mănâncă, înainte de culcare vor spune, în genunchi, următoarea rugăciune: „La pământ cu închinăciune,/ La Dumnezeu cu rugăciune/ Ţie, Doamne, mă rog fierbinte!/ Să îmi dai masă şi casă/ Şi o soartă frumoasă!”. Credinţele populare spun că în vis, un bărbat le va da să bea apă şi acela va fi sortitul!
În ziua de Bobotează (6 ianuarie) se celebrează ziua creaţiei biblice a omului şi a naşterii spirituale a lui Iisus prin Botez. Odinioară, în această zi, mai ales în spaţiul dunărean şi Bucovina, se legau de crucea preotului fire de cânepă din care se credea că Maica Domnului va face o plasă (năvod) pe care o va trece prin iad la sfârşitul lumii, salvând sufletele care se agaţă de ea. O veche tradiţie este legată de „Botezul cailor”. Prin vechimea domesticirii, inteligenţa şi eleganţa trupului, calul ocupă un loc privilegiat în calendarul şi Panteonul românesc. În popor se spune că botezarea cailor fereşte animalele de rele, iar cei care îşi botează caii vor avea un an îmbelşugat, cu mult spor la muncile agricole.
Obiceiul numit „Ardeasca”, practicat mai ales în Bucovina şi Munţii Apuseni, are ca scop purificarea spaţiului de spiritele şi forţele malefice, prin focurile aprinse pe dealuri. Din vreascuri, paie şi frunze uscate adunate de feciori cu o zi înainte se înălţă ruguri mari în jurul cărora fetele şi feciorii cântă şi dansează. Când vâlvătaia flăcărilor se potoleşte, sar peste foc pentru a fi feriţi de boli şi pentru împlinirea dorinţelor. La plecare fiecare ia cărbuni aprinşi, cu care, odată ajunşi acasă, afumă pomii din livadă în scop fertilizator sau pentru a-i proteja de dăunători.
Dacă bate crivăţul e bine, înseamnă că va fi o vară cu roade bogate. Dacă-i vântul căldicel sau plouă e de rău! Se spune că va fi o iarnă lungă. Gerul Bobotezei ar trebui să fie atât de mare încât să crape coaja ouălor de corb, care de groasă ce e, puii n-o pot sparge! În popor se crede că la Boboteaza e „dricul iernii”. După gerul mare din aceasta zi, iarna e pe ducă.
În 7 ianuarie, ziua Sfântului Ioan Botezătorul, părinţii copiilor morţi fără botez, le stropesc cu aghiazmă mare mormintele, botezându-i Ion şi Ioana. În oraşele şi satele de pe Dunăre se aruncă crucea în ape pentru a se curăţa de draci, care arşi de cruce le părăsesc şi fug pe câmpii unde lupii îi fugăresc pentru a-i sfâşia. Se spune că oricine intră în apele astfel purificate în această zi, va fi ferit de toate bolile.
Tinerii umblă cu iordănitul din casă în casă. În unele sate, persoanele întâlnite pe stradă sunt udate. Tot în această zi are loc Iordănitul femeilor, petrecere a nevestelor care, se spune, că în această zi sunt mai tari ca bărbaţii. Ca origine, obiceiul este o supravieţuire a cultului dedicat Zeului Dionysos, atestat inclusiv în cetăţile antice de la Marea Neagră (Callatis, Histria, Tomis) prin dansuri frenetice şi extaz mistic. În calendarul cetăţii Callatis, Mangalia de astăzi, o lună a anului era dedicată lui Dionysos, Zeu al vegetaţiei, viţei-de-vie şi beţiilor rituale. Datorită consumului mare de băutură în Ziua de Sfântul Ion, numele obiceiului, Iordănitul, a căpătat sensul popular: a te iordăni care înseamnă a te îmbăta.
Sânpetrul Lupilor este o divinitate a Panteonului românesc care împarte hrana lupilor. În cadrul acestei sărbători nocturne (15/16 ianuarie), supuşii lui, lupii se strâng în haite la urlători, unde cântă (urlă) ca să vină Sânpetrul de iarnă să le împartă tainul, adică prada ce li se cuvine pentru un an de zile. Acesta soseşte pe un cal alb la miezul nopţii şi împarte fiecărui lup prada.
În 16-17 ianuarie sunt Atanasiile, reprezentări mitice pastorale care poartă astăzi numele Cuviosului Antonie cel Mare şi Sfântului Atanasie din Calendarul ortodox. Cei doi sfinţi, Anton şi Tănase din Calendarul popular, erau invocaţi pentru sănătatea oamenilor, în special pentru ciumă, bube şi pojar.
Filipii de iarnă, divinităţi protectoare ale lupilor, sunt celebrate de crescătorii de oi la sfârşitul lunii ianuarie şi indică sfârşitul perioadei de împerechere a lupilor, începută cu aproximativ 80 de zile în urmă, la Filipii de toamnă.
