Când, acum ceva vreme, un cotidian central a publicat pe prima pagină un interviu cu unul din cele mai sinistre personaje ale scenei mediatice neaoșe, inventatorul televiziunii de apartament și-al vedetelor de mucava, am crezut inițial că totul este o farsă. Cinismul gros al cuvintelor, directețea adresării fără fasoane, verdictele aruncate cu seninătatea unui copil pus pe șotii, totul mi s-a părut rezultatul unei glume proaste inventate de niște redactori pișicheri. În realitate nu era, însă, nici o glumă. Individul își expunea filozofia de viață cu o detașare obscenă în care am întrevăzut, pentru un moment, tristețea unei umanități lipsite de orientare și de fundament.

După propriile-i cuvinte, cei mai de succes invitați în emisiunile sale ”dau din mâini, țipă, vorbesc colorat și în dezacorduri, se potrivesc cu telespectatorii”. În fața perplexității reporterului, filozoful de ocazie completează grăbit tabloul general:”Așa e poporul român. Eu încerc să cobor cât pot discursul în emisiune, altfel oamenii nu înțeleg!”. Finalul interviului este apoteotic. În fața acuzației voalate că îndobitocește nația, filozoful devine subit profet și răspunde optimist:” e numai începutul!”

Disconfortul pe care mi l-a provocat citirea respectivului interviu are cel puțin două surse. Prima dintre ele este ceea ce aș numi demonismul personajului. Atitudinea lui lipsită de tensiunea dintre ceea ce este și ceea ce ar trebui să fie omul, acceptarea cu o anumită jubilație lucrativă a unei stări de fapt pe care n-o poate descrie adecvat decât deznădejdea, abandonarea laxă a oricărui proiect care să includă ideea de demnitate umană, iată schița teoretică și baza demoniacă a descompunerii. A doua sursă de proastă dispoziție a fost conștiința că, prin cuvintele personajului, se exprimă fără echivoc vocea molohului colectiv, partea întunecată și amenințătoare a masei de anonimi care-și duce zilele între pereții întunecați ai unei existențe lipsite de conștiința formatoare a orizontului.

Vocea molohului prinde contur și capătă consistență în absența unui proiect național coerent și eficient care să aibă în vedere educația. Când Școala devine, însă, experimentul permanent eșuat al unor funcționari lipsiți de imaginație iar Cartea se transformă într-o relicvă privită cu suspiciune de tânăra generație, să vorbești despre educație pare cel puțin o naivitate. Singura șansă este extragerea discursului cultural din zodia festivismului lemnos și aducerea lui în zonele firești ale exprimării cotidiene, fără ca asta să însemne vreun rabat de la claritate și cizelare.

Spun asta pentru că, în ultimă instanță, puși în fața discursului nivelator și degradant pe care îl oferă spre consum public personaje din speța celui pe care l-am adus aici în discuție, singura reacție eficientă este cea provenită din educația solidă și civilitate.