Cultură, Eveniment

„Muzeul din depozit” urcă pe „Scara cu flori”

Dacă aș fi răutăcios, aș spune că Muzeul de Artă din Constanța a ieșit dintr-o perioadă prelungită de hibernare… Dar adevărul este că de la oricare instituție culturală din Constanța greu se mai poate pretinde altceva decât menținerea pe linia de plutire. Până acum, instituții ca Muzeul de Artă și-au consumat discret eforturile suprafirești de a rezista, în așteptarea unor investiții mai serioase. Cu timp și răbdare, se pare că s-au făcut niște pași înainte subtili, dar considerabili.

Cu pereți văruiți, un sistem nou de iluminat, mai multe reparații și izolații, Muzeul de Artă s-a redeschis, după aproape o jumătate de an, la începutul lui aprilie, nu cu o înfățișare inedită, dar cu varii inovații mai mici sau mai mari, precum golirea peretelui alb (din sala principală) pentru a face loc semnăturii lui N. Grigorescu, executată în foiță de aur. Vineri, 3 aprilie, a avut loc lansarea volumului semnat de cercetătorul Ioan Opriș, „Muzeograme vechi și noi”, și au fost deschise două expoziții: „Muzeul din depozit” (în sălile de la parter) și o nouă ediție din „Scara cu flori” (la ultimul etaj). Recunosc, am stat târziu și nu am stat mult, astfel încât nu pot scrie acum decât niște observații (nu tocmai cele mai pertinente, îmi asum riscul acesta) legate strict de cele două expoziții.

„Muzeul din depozit” adună laolaltă nu pur și simplu o serie de lucrări foarte valoroase din depozitul muzeului (probabil suficient de vast încât să justifice o extindere a clădirii în viitorul îndepărtat), ci o colecție coerentă (dacă lăsăm deoparte, de pildă, „Peisaj cu sonde” din perioada realist-socialistă a lui Ghiață, tablou selectat din rațiuni care îmi scapă) de vreo 50 de lucrări din arta impresionistă românească a primei jumătăți de secol XX, multe dintre ele comparabile cu lucrările din expoziția permanentă, dar rămase inedite sau rareori expuse. Prin Iosif Iser (cu un „Arlechin” și mai multe „Odalisce”) și Francisc Șirato (cu mai multe „buchete” – aș spune – cel puțin comparabile cu Luchian), prin Constantin Artachino (o natură moartă cu pepeni mai interesantă decât echivalentul – mult mai cunoscut – al lui Stahi), prin câteva superbe lucrări de Lucia Demetriade Bălăcescu și (dacă nu mă înșeală memoria) Micaela Eleutheriade, cred că expoziția atinge un anumit grad de strălucire. Din păcate, am mai puține lucruri bune de spus despre logică decât despre selecția lucrărilor: unele tablouri păreau a fi fost așezate astfel încât geamul lor de protecție să aspire la condiția de… oglindă, un Ciucurencu din ultima perioadă a fost așezat între două ferestre (deși era interesant tocmai faptul că fundalul bleu-pal al lucrării se dizolva în albul peretelui, în pofida ramei), iar o lucrare interesantă a lui Octav Băncilă a fost „eclipsată” de raza de soare care se strecura pe lângă perdea… Atâta timp cât mergeți la o altă oră decât la prânz sau profitați de o zi înnorată, merită vizitat „Muzeul din depozit”.

Cealaltă expoziție, „Scara cu flori”, a ajuns deja la a noua ediție și tinde să confirme că, din păcate, creativitatea rămâne excepția de la regulă. Cu mai mici sau mai mari excepții (de pildă: un Filiz Velula cu aspect biometric, care îmi evocă stilul suprarealistului transilvănean Jacques Hérold, sau o pânză de Tudor Mirescu în care florile sunt încadrate într-o peliculă filmică), tema florilor continuă să fie explorată în modalități destul de sărace. Umbra copiei cópiilor lui Matisse persistă (în  lucrările lui Florin Ferendino, a cărui manieră dă rezultate mai palatabile în peisajele cu care ne-a obișnuit, sau în cele ale lui Niță Manolescu), ca și impresia de inapetență pentru problematizarea propriilor mijloace artistice, de parcă ar periclita ideea de frumusețe.

Am pătruns și am părăsit galeria de la ultimul etaj cu ochii la acuarelele lui Cătălin C. Botezatu, realizate în manieră fotorealistă – un triumf al imitației dacă, de la mică distanță, nu s-ar observa aspectul acuarelei. Ironie care poate simboliza tocmai următorul lucru: impresionismul, care a însemnat pentru francezi o abatere de la tradiție, o primă probă a modernității, a devenit în pictura românească un mijloc eficient de a arde etapele și a compensa tocmai lipsa unei tradiții figurative pre-romantice. Valorizat pe drept drept „tradiție națională” de către instituții ca MAC-ul, impresionismul persistă ca un stil-fetiș (adică indiferent de contextualizare), model de „pictură pură” cu mult după ce, la începuturile contemporaneității, artele vizuale și-au conturat un profil multi-disciplinar (dacă nu chiar „intermedia”). Între timp, prosperă în Mamaia reproducerile de chihlimbar (am văzut vara trecută un stand pe care trona portretul lui Ceașcă!) și cafenelele, hypermarket-urile și mall-urile cresc ca buruienile. Dar pentru ca haosul vizual care este orașul Constanța să fie exorcizat cu vârf și îndesat de către artiști, va mai trebuie poate să așteptăm o generație mai tânără sau – în continuare – să ne aruncăm pe furiș un ochi prin albumele din Cărturești. De cât optimism putem da acum dovadă vom vedea  data viitoare, când voi discuta recenta expoziție a noilor membri stagiari ai Uniunii Artiștilor Plastici, filiala Constanța.

 

Despre Autor:

Yigru Zeltil

Lasă un comentariu