Îmi propun ca în rubrica ce inaugurez astăzi, să arătăm în fiecare din numerile ziarului, câte una din năzdrăvăniile edililor noștri, mulțumindu-ne, deocamdată, cu năzdrăvăniile edililor constănțeni, pentru ca, din când în când, să redăm în această rubrică și năzdrăvănii de ale celor mai mari, bine înțeles după ce vom termina cu a lor noștri dacă vom izbuti vreodată.

Va fi rubrica care sub forma glumei va desveli hapul amar al decepțiilor noastre de cetățeni necăjiți arătând tuturor câte hapuri de acestea ne este dat să înghițim din partea acelora pe care, norocul lor și ghinionul nostru, i-a cocoțat în situații, care lea dat posibilitatea să-și manifeste în toată măreția ei năbădăioasa lor fantezie edilitară.

Nu voiu spune nimic, nu voiu indica persoane.

Dar nu va fi vina noastră, dacă caraghioslâcul năzbâtiei va lăsa să se întrezărească persoana creatorului eidacă cititorul la sfârșitul articolului va exclama „Asta nu putea s’o facă decât… căci la așa cap, așa căciulă”.

Nu ne facem iluzia că articolele noastre vor avea vre un efect că va face să dispară măcar în parte pe viitor năzdrăvăniile edililor noștri, nu căci… ne cunoaștem edilii.

Dar să înceapă gluma ridicând cortina.

A fost odată urbea noastră blagoslovită cu un primar, unul ca mulți alții, nici mai prost, nici mai deștept, căci toți o apă și un pământ, dar cu mai mult spirit de inițiativă și cu multă, foarte multă inventivitate în găsirea mijloacelor de aprecizare al secătuitului buget, care se strecura prin lăbuțele primarului ca apa prin sita ciurului.

Avută însă un ghinion omul nostru, căci nu i-a fost dat să ne gospodărească decât în cursul unei erni anotimp care punea o puternică stavilă spiritului său inventiv prin aceea că nu da posibilitatea funcționărei nici unei întreprinderi dată sau nu cu licitație publică sau ceeace era de preferat, executată în regie. Și de aci o mare jale cuprinse sufletul primarului nostru, chinuit de durerea de a vedea că sorocul plecărei se apropie și numele său (era să fie mâinele) nu va rămâne legat de nici o operă edilitară, profitabilă, nu dumnealui, ci dumneaei, adică comunei.

Și chinul acestei dureri iau sporit dorințele, iar dorințele iau sporit inventivitatea până când într’o noapte a găsit soluția, căci nopțile aduc întotdeauna soluții.

Într’o seară ghiftuit și-a ‘ntins volumul trupului pe somiera unui spațios divan lăsându-și gândurile să-i sboare pe aripile dorințelor sale rămânând cu privirea pierdută pe ghiața geamurilor odăii.

D-l Primar medita la veșnica sa întrebare: Cu ce să pricopsesc Comuna? până ce somnul bine-voitor a pus capăt sforțărilor sale intelectuale, aducându-i plocon soluția problemei.

D-l Primar visa: se visa june de bani gata, de mulți bani gata, purtându-și într’o iarnă nostalgia prin meleagurile Elveției, omorându-și vremea în elegante stațiuni dându-se pe ghiață între fetițe cu rochițe scurte, obraji înbujorați și cu sănii palpitând de emoția alunecușului rapid.

Se vede înconjurat de ele, zburând în mijlocul lor, încântându-și auzul în ciripitul lor, voios, iar privirile sale urmărind pulpele sprintene, se aprindeau de flăcările dorințelor. Și se simțea fericit primarul nostru gustând în căldura așternutului realizarea dorințelor înflăcăratei sale imaginații, fie ea chiar himerică.

Primarul nostru însă când a ridicat obloanele ochilor n’a exclamat cum ar fi fost natural: păcat că s’a sfârșit sau că nu este realitate, ci din fundul bojocilor a strigat „Evrika” frecându-și satisfăcut mâinile. Și avea dece, găsise omul soluția chinuitoarei probleme. Știa acum ce-i lipsește Constanței pentru a fi o urbe perfectă. Ghicise ceiace le lipsea constănțenilor pentru a fi perfect fericiți și se simțea mândru că datorită lui și prin el se vor realiza toate acestea.

Ce-i lipsește chelului este tichia de mărgăritar, iar Constanței un loc de patinaj.

Un loc de patinaj frumos amenajat conform ultimei expresiuni a technicei în materie.

Și pentru ca lucrul să iasă bine conform dorințelor și cerințelor d-lui Primar lucrarea a hotărât d-sa se va face în regie sub directa d-sale supraveghere și ordonanțare.

Și minunea s’a înfăptuit constituind un record americănesc de iuțeală, căci zilele de primariat erau pe sfârșite și D-l Primar ar fi fost nenorocit dacă n’ar fi asistat în calitate oficială la inaugurarea și n’ar fi semnat ultima ordonanță. dar norocul i-a surâs ajutându-i să-și termine opera și mai mult prelungindu-i primariatul cu încă o lună, timp în care a așteptat ca iarna să se îndure și să înghețe apa bazinului de patinat pentru a-și inaugura opera.

Dar nu i-a fost hărăzită și această fericire căci apa nu vrea să înghețe, spre disperarea lui și a avocat dr. Titus Livius Maier, singurul pasionat din Constanța al sportului pe ghiață, care între timp răscolise mahalalele pentru a recruta fetițe amatoare de a se da pe ghiață conform dorințelor și visului d-lui Primar.

Dar să fim drepți, dacă nu le-a fost dat constănțenilor să se dea pe ghiață, n’a fost vina d-lui Primar ci a iernei care n’a adus înghețul.

Opera a fost realizată, Constanța înzestrată cu ceiace-i lipsea, constănțenii mulțumiți și primăria ușurată cu un milion și jumătate.

Că au fost și nemulțumiți și răutăcioși, este drept. Mi-a fost dat să aud pe un cetățean privind opera primarului exclamând cu răutate „ăstuia îi plăcea să dea boii pe ghiață” iar pe altul „bine că s’a dus că cine știe ce năzdrăvănie mai făcea”.

Tr. Roșculeț (Farul, 6 mai 1933)