Cultură

(Ne-)Limitele poeziei

13045478_994687227283382_610458652_n

Rubrica pe care am ocupat-o pentru mai mult de zece săptămâni, „Poemul săptămânii”, a avut parte de multe reacții pozitive nu doar, așa cum ar putea crede cârcotașii, din partea poeților și a cititorilor de poezie care deja mă cunosc sau îi cunosc pe cei pe care i-am prezentat. Dar, deși am urmărit ca poemele selectate să nu fie numaidecât „respingătoare”, era inevitabil să ajung și la texte cu un oarecare grad de licențiozitate. Dacă aș fi făcut acest lucru acum doar 5-10 ani, reacțiile negative ar fi fost mult mai multe, dar au existat și în cazul acesta. Mai mult, se pusese problema undeva pe FB în felul următor: cine legitimează o asemenea poezie „vulgară” (de fapt, un singur vers)?

Primul lucru care trebuie spus: limbajul literaturii (căci vorbim despre cărți, în cazul cărora nu există niciun fel de „CNA”!) nu se mai supune cenzurii din perioada comunistă. Unii dintre cei mai inovatori scriitori debutați după Revoluție nu ocolesc registrele „joase” ale limbii (ceea ce Arghezi și Geo Bogza deja încercaseră, nu fără consecințe!), mai ales atunci când dezvoltă un demers realist. Generația anilor ‘80 a ținut la conceptul de „poezie a cotidianului”; aliați cu hip-hop-ul (și aici se vede mai bine că literatura nu există într-un gol, că are relații cu alte forme ale culturii contemporane), douămiiștii țin la autenticitate și, șocând, au modificat deja orizontul de așteptare.

„Eroarea” lor de calcul: o reconectare (prin asemenea mijloace) a poeziei cu cititorul (așa cum și-au dorit-o) e posibilă într-un spațiu cultural precum cel american, unde camaraderia, proximitatea dintre cei care vorbesc și acționează în spațiul public este reală. O asemenea așteptare a putut apărea la noi datorită reprimării îndelungate de sub vechiul regim, căci o mare parte din cultura noastră, raportându-se inclusiv la repere franceze și germane, a impus un alt spirit. Așa am ajuns și la noi la școală să fim obișnuiți cu ideea că poezia este ceva înalt, dacă nu cu miză filosofică sau socio-politică (așa se explică în parte de ce Adrian Păunescu și Grigore Vieru au avut parte de mult mai multă popularitate decât de legitimitate literară), atunci măcar un discurs în genul „poemului de dragoste”. Acestea sunt însă convenții, nu lucruri date pentru totdeauna în literatură (care evoluează).

„Poezia” (de ce la singular?) a cunoscut nenumărate definiții și (ceva mai puține) întrebuințări. De la „util și plăcut” la misticile poeziei „pure” sau ideea avangardistă de a slăbi/ignora barierele dintre viață și scris, de la poezii care se pretează cu (prea mare?) ușurință unei lecturi de identificare până la texte (ca ale lui Paul Celan) destinate literalmente unor lecturi hiperavizate (Heidegger, în cazul lui Celan) și, mai nou, la poeme narative pe care aproape oricine poate să le citească sau să le (re)scrie ori la colaje pe care le poate genera și un script de Google sau Facebook (dacă ai suficientă intuiție, poți face „poeme flarf” foarte faine cu What Would I Say) – un spectru (pe bună dreptate copleșitor) de posibilități. Am început să întrezărim prin manualele alternative această varietate, dar, prin forța ei, școala continuă să limiteze posibilitățile cititorilor (care, cel mai adesea, nu vor ajunge să se specializeze) de a percepe pe cont propriu pluralismul poeziei.

Canonul național ne amprentează cu un amestec de „clasicism” și „romantism” care, de fapt, se confundă cu rigorile folclorului, mult mai persistent la noi decât în Europa Occidentală, de aici și supraviețuirile sale în poezia cultă (până la Blaga și, din cauza e). În orice caz, poezia tinde să fie astfel redusă la doar o „rezervație a expresivității” (separată de viața cotidiană, parte autonomă a societății), „frumoasă” doar în măsura în care este îmblânzită și în care conservă Ființa (la pachet cu Limba…). De fapt, doar o altă realizare a civilizației care, pentru a progresa, a neutralizat „iraționalul” și l-a împărțit între sectoare administrabile fără a pereclita sistemul, deși ar trebui să fie la fel de clar că poeții nu sunt doar niște spirite arhaice „sub acoperire”. Filosofie, teorie, știință, religie – undeva la această intersecție s-a format poezia modernistă „înaltă”, care a impus o anumită perspectivă până în prezent: poezia actuală ca „avangardă” a culturii, ca prima sau una dintre primele manifestări sensibile ale fiecărui val de schimbări din lumea și societatea (post)modernă. (Astfel puteți înțelege și predilecția pentru poezia „tânără”, pentru debutanți, pentru nou ș.a.m.d.)

De dragul de a se împlini „planul cincinal” în materie de cultură generală, școala a avut și are grijă să reducă la timp ceea ce produc poeții (și, în realitate, poeții nu sunt compuși, nu se impun doar prin textele lor) în niște lucruri analizabile (pentru a fi în ce mod înțelese?), cunoașterea/„demontarea” modelelor poetice părând echivalente cu niște fenomene fizice.

Dar ceea ce li se pune elevilor la dispoziție este o variantă grosier simplificată a metodelor formale, care rămân apanajul specialiștilor (părerea lui Tzvetan Todorov însuși într-o carte mai recentă, „Literatura în pericol”, în care critică formalismul învățământului francez; multe dintre argumentele sale sunt valabile și în cazul românesc). De aici și faptul că elevii rămân cel mai adesea cu impresia că au studiat literatura (română – unii par să fie atrași de cea de limbă engleză) doar pentru a fi chinuiți. De aceea, nu mă mir că multe facultăți de Litere par astăzi să producă diplome, eventual profesoare și profesori de română, dar cititori/scriitori competenți și pasionați în același timp din ce în ce mai puțin. Tara este gravă și chiar eu însumi aș fi putut suferi în continuare de ea și să nu fi fost interesat cu adevărat (și) de literatură.

Nu mai spun de poezie – o cercetare oarecare ar fi demonstrat că lectura unui text în versuri este automat mai dificilă (biologic vorbind) decât lectura unui text (același text? nu mai știu) în proză. Să nu vă mirați atunci dacă și la noi există acum poeți scârbiți de hârtie și dispuși să facă performance și lecturi video sau să-și rezume textele la „pastile” de Facebook sau Twitter, să folosească text și imagine sau sunet, să facă eventual și poezie vizuală etc., iar mentalitățile nu par să se fi modificat vizibil.

Am și eu limitele mele (mai ales oral, în scris se vede mai puțin), dar încerc să le depășesc. O să încerc să ofer aici un crash course (în locul unei inițieri excesiv de stufoase) în săptămânile viitoare, dacă tot mi s-a pus problema că nu aș încerca nici eu să-mi transmit cunoștințele (și ele perfectibile) „muritorilor” care nu sunt pe aceeași „treaptă”… Totul ok?

 

P.S. Apropo, Cartea Românească (unde va apărea chiar zilele astea volumul respectivului tânăr, Alex Văsieș) publică și poeți care scriu altminteri cât se poate de demodat (prolificul Ion Horea, de pildă, sau șaizecista Doina Sălăjan), precum și poeți care încearcă s-o facă într-o manieră măcar tentativ proaspătă (vezi experimentul lui Gabriel H. Decuble din ultima sa carte sau ceva mai puțin reușita tentativă a lui Constantin Iftime). Mai repede problema să fie că unii își închipuie că tot ceea ce se publică în materie de poezie s-ar recomanda ca „modele poetice” în sine, ceea ce este caraghios.

Despre Autor:

Yigru Zeltil

Lasă un comentariu