Laura Sînziana CUCIUC ROMANESCU

(Revista Română de Studii Eurasiatice)

Participarea soldaților români în Primul Război Mondial și exploatarea lor pe câmpul de luptă precum și sacrificiul întregului popor român pentru Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 au inspirat, ca și în cazul Războiului de Independență, artiștii din acea epocă.
Deși scenele de război nu vor mai fi preferate de-a lungul vremii, ele au avut o semnificație mare în timpul conflictului armat.
Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial astfel de scene vor fi abordate complet diferit față de ultimul secol. În timpul curentului artistic european de la sfârșitul secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea a dominat reprezentarea vizuală a istoriei bazată în exclusivitate pe partea sa eroică, o abordare romantică necaracteristică a unor personaje excepționale în situații excepționale. Așadar, majoritatea artiștilor se concentrau pe prezentarea personajelor excepționale din cel puțin 2 perspective – cea a calităților morale și cea a puterii de a schimba cursul istoriei printr-o abordare decisivă a acțiunilor lor. Această prezentare rămâne consecvența în climatul revoluționar din perioada 1789 – 1848. În timpul Primului Război Mondial, în schimb, reprezentările vor fi realiste, fără a mai ridica în slăvi faptele eroice, și vor pune în valoare sacrificiul uman.
Spre deosebire de Războiul de Independență în care doar câțiva artiști au fost mobilizați pentru a imortaliza anumite scene, în Primul Război Mondial au fost create condiții pentru acest lucru.
Unul din cei mai sensibili artiști care au evocat ororile și crimele războiului a fost Nicolae Tonitza. Compasiunea artistului pentru probleme umane s-a născut odată cu Răscoala de la 1907 când a deplâns martiriul țăranilor, condamnându-i pe cei care îi exploatau.
În perioada neutralității României, Nicolae Tonitza a pledat pentru rezistența și pentru o neutralitate conservatoare, criticându-i dur pe cei „pro-război” și pe așa numiții afaceriști patrioți fugiți peste hotare, care i-au lăsat pe țărani să lupte și să-și verse sângele pentru țară.
În aprilie 1916, participând la o expoziție de pictură și artă decorativă în Iași , Tonitza a expus, pe lângă alte cinci tablouri mai vechi, o nouă operă intitulată „Pentru cei din tranșee” ca semn de solidaritate cu cei aflați pe front.
Mai târziu, Tonitza a răspuns ordinului de recrutare și s-a înrolat în Regimentul 84 Infanterie. Între 20 și 25 august 1916 a participat împreună cu camarazii săi la bătălia de la Turtucaia, care a dus la pieirea regimentului, iar artistul a fost luat prizonier. Împreună cu Tonitza vor mai cădea prizonieri pictorii C. Ioniță, C.Vlădescu, Buradescu și sculptorul Horia Boambă.
În captivitate Tonitza își exprima prin desene sentimentele față de întâmplările și lucrurile din jurul lui. Neavând instrumentele necesare pentru a picta, artistul a folosit bețișoare și cerneală din bronz preparată de el. Tonitza a folosit ca surse de inspirație peisajele din jur, tovarășii de suferință sau scene din lagăr cu sârme pe care stau întinși bocancii rupți și murdari ai prizonierilor. Aceste desene în cerneală și creioane colorate apar în jurnalul din lagăr ținut de Tonitza cu regularitate. Ulterior, desenele au fost prezentate la Expoziția de Grafică Tonitza în 1957 și la retrospectiva Tonitza din 1964.
După un an petrecut în lagăr, respectând deciziile internaționale, prizonierilor li s-a permis să-și reia activitățile profesionale chiar dacă ceea ce făceau era apoi donat Crucii Roșii. Astfel, artiștilor ținuți prizonieri în lagăr li s-a oferit oportunitatea de a lucra într-un studio provizoriu amenajat într-o clădire abandonată și li s-au pus la dispoziție unelte, vopsele și șabloane.
Un ofițer bulgar, student la Academia de Arte Frumoase din Sofia, din dorința de a le oferi condiții mai ușoare de viață artiștilor le permitea acestora să iasă din lagăr și să lucreze în natură. Din păcate, această faptă nu a rămas nepedepsită de către comandantul lagărului, Lt.Col. Simonoff, care a început să percheziționeze prizonierii. Au fost confiscate schițe , caiete de desen și aproape 1000 de desene pe care Tonitza ar fi vrut să le publice într-un album în scop de propagandă. Un desen realist al comandantului bulgar de garnizoană va fi prezentat ulterior la o epoziție dedicată pictorului în 1964.
Câteva schițe din multele salvate din lagăr vor deveni o sursă de inspirație pentru viitoarele lucrări care vor avea ca temă ororile și nenorocirile din timpul războiului. Desenele realizate în acei 2 ani au făcut parte din jurnalul prizonierilor din lagăr –Jurnalul unui luptător.
În perioada 8 septembrie 1917– 27 februarie 1918 Tonitza a publicat o revistă umoristică în 5 numere, care a țintit starea psihologică a celor care au fost ținuți prizonieri pe teritorii străine. Primul și ultimul număr au fost intitulate „Nu te lăsa”, iar celelalte trei „Nici mort”, „Ține-o aici” și „Sărbătorile”.
Deși la publicarea revistei au contribuit și pictorul Constantin Vlădescu și inginerul Bunescu, Tonitza este cel care și-a pus amprenta prin realizarea coperților, desenelor, animațiilor, a sonetelor și a câtorva interviuri imaginare. Folosind un umor acid în scrieri și grafică artistul a reușit să pună în evidență tristețea și uneori exuberanța pe care le simțea.
Numeroase imagini ale războiului și ale prizonieratului impresionează prin suferința și atrocitățile pe care le prezintă.
„Într-un desen vedem soldați extenuați, căzuți la pământ, chinuiți de sete. În altul răniții și prizonierii erau urcați într-o căruță. Alții rătăceau extenuați și dezorientați, sprijinindu-se unul pe celălalt, la fel ca cei 2 răniți dintr-o altă imagine. Pe fețele lor se citește durerea așa cum o dezvăluie bandajele. Dacă imaginea celor 2 răniți reprezintă durerea individuală, cea a unui convoi întreg de prizonieri evocă suferința unui număr mare de soldați.”
Lucrările din lagărul de la Kîrdjali vor compune seria numită „Portrete din prizonierat”, iar printre ele sunt tablourile ”Prizonierii” și „Doi soldați”, gravurile „Convoiul de prizonieri”, „Peisaje din lagăr”, „Îngroparea unui soldat român”, „Cei fără înviere” etc. Compozițiile plastice arată fețele chinuite de suferință ale oamenilor copleșiți de situația defavorabilă în care se afla. „Femei la cimitir”, „Coadă la pâine”, „Soldatul” și alte lucrări ce-i aparțin lui Nicolae Tonitza evocă aspectele tragice ale conflictului armat.
Din punct de vedere plastic, operele din această perioadă sunt sub influența Expresionismului, influență care va fi vizibilă și în lucrările ulterioare.
Pe 5 aprilie 1918, după aproape 2 ani de prizonierat, pictorul Nicolae Tonitza coboară pe peronul gării din Filaret împreună cu alți camarazi de suferință. Intra astfel într-o lume nouă cu experiența lagărului bulgăresc, care va marca viitoarea sa activitate. Distanța de casă, neajunsurile, singurătatea și solidaritatea față de ceilalți reprezintă experiențe care îi vor da un nou sens vieții și vor juca un rol important în evoluția sa ca pictor.
Cei 2 ani petrecuți în lagăr i-au zguduit sufletul. Iubește oamenii și se revoltă împotriva celor care provoacă suferință, sărăcie și măceluri.
Războiul îl va bântui pe Tonitza mai mult decât pe oricare alt artist. Se poate vedea lucrul acesta în tablourile, desenele și pamfletele sale, în care amintește mereu de coșmarul trăit. Această temă va marca tablourile sale până în 1925, iar în scrieri până în anul 1931.
În 1919 Tonitza realizează un număr impresionant de desene cu tema războiului. Printre acestea, cele mai relevante sunt ”Furtuna – În Europa au reînceput cu înfrigurare înarmările”, “13 decembrie 1918”, “Convoiul de prizonieri”, “Lupta” și “E liniște la țară”. Desenele, deși nu la fel de impresionante ca picturile, impresionează prin mesajul transmis de personaje pe figurile cărora poți ciți tristețea și amărăciunea.
În 1920 Nicolae Tonitza adună o serie de desene pe care le va folosi pentru albumul lui Max G. Millan ”În mâinile inamicului – Jurnalul unui prizonier”.
În ianuarie 1924, pictorul expune 3 fragmente de frescă într-un tablou intitulat „Pace”, iar în 1925 readuce în atenție lucrarea „Răniții” și compoziția „În urma convoiului”.
Deși era forțat de proprietarii de galerii să picteze tablouri „mai comerciale” care să împodobească sufrageriile și dormitoarele burghezilor, Tonitza a continuat să picteze ținând cont de convingerile și sentimentele sale. Pictorul nu a renunțat la stilul său nici măcar atunci când presa l-a criticat pentru că lucrările sale erau de un realism crud. A continuat să prezinte teme austere realizate pentru a reaminti situațiile grele și pentru a prezenta realitatea pe care societatea mediocră nu dorea s-o vadă. O astfel de lucrare, “Drumul spre Turtucaia”, a fost expusa în august 1920. Aici domină tonurile de gri, care alternează cu pete albe, reprezentând bandajele ce acoperă capetele personajelor și care dau o notă dramatică lucrării. Aceeași atmosferă dramatică și opresivă este prezentă în lucrări precum “ După căderea Turtucaiei” și “Convoiul de prizonieri”.
Tot în 1920 pictorul a expus tabloul “Înmormântarea/Îngropăciunea unui prizonier român în Bulgaria”. Tabloul impresionează atât prin simplitate cât și prin monumentalitate. Sunt înfățișați trei bărbați care coboară un deal, doi cărând coșciugul camaradului căzut, iar al treilea cărând crucea.
În 1921 expune o lucrare care este prezentată mai târziu la o retrospectiv (în 1964) ca “Dezertorii”. Această lucrare prezintă un grup de dezertori desculți îmbrăcați în tunici, ultimii fiind „mânați” de santinele. Vârfurile baionetelor și crengile ascuțite se întrepătrund și soldații-prizonieri în tunicile lor albastre-gri stau într-un țarc înconjurat de sârmă ghimpată și păzit de soldați inamici. Se poate spune că există o asemănare între Nicolae Tonitza și Nicolae Grigorescu în ceea ce privește experiența războiului. La o distanță de 40 de ani, cei doi artiști au trăit experiențe oarecum similare care și-au pus amprenta pe personalitatea, caracterul și opera lor.
Tonitza însuși și-a exprimat admirația față de un desen în cărbune al lui Grigorescu care înfățișează un convoi de prizonieri turci escortați de trupele române în 1877. Pictorul a fost impresionat de modul în care au fost pictați prizonierii turci, străini de țara noastră, inamicii noștri față de care Grigorescu și-a arătat compasiunea. În opinia lui Tonitza compasiunea pe care o simte Grigorescu pentru prizonierii turci care se confruntă cu neajunsurile războiului dă o încărcătură umană și simbolică lucrării. O lucrare de o sensibilitate mare este spectacularul tablou “Atacul de la Smârdan”.
Pentru Tonitza experiența de pe front a fost o “școală a rezistenței”. L-au impresionat consecințele conflictului armat și criza războiului asupra oamenilor obișnuiți (pictorul a fost întotdeauna preocupat de suferința și neajunsurile săracilor) care au îmbogățit viața artistului cu bunătate și mila față de conaționalii săi. În consecință, între anii 1925 și 1931, personajul principal al operelor sale va fi omul în plenitudinea sa fizică și spirituală, reprezentat în realitatea vieții de zi cu zi – o viziune a umanității, iubirii și a vieții.
Din aceste sentimente adânci de revoltă vor izvorî accentele pe care le vom recunoaște în numeroasele grafici pe care le-a realizat începând cu anul 1919 în care artistul reușește să ilustreze cel mai bine suferințele și problemele din timpul său. La vremea aceea grafica nu avea importanța pe care o are acum, dar cea realizată de Tonitza era completată de texte umoristice. Fără a intra în detalii, amintim câteva din graficile militante ale pictorului :”Cine? –Libertatea!N-o cunosc!” sau “Libertatea?Ce-i aia?”.
Însemnătatea lui Tonitza constă în forța cu care transmite în culori vibrante emoțiile umane și în modul detaliat în care înfățișează personajele.