Citeam zilele trecute că, datorită robotizării, se preconizează în viitorul apropiat o pondere mai mare a meseriilor vocaționale, a practicării artelor. Din multe alte lucruri pe care le-am citit, dedus sau chiar trăit zilele acestea (și, de fapt, în ultimii ani), aș constata însă cu totul altceva: libertatea artelor (din ce în ce mai mult văzute ca elemente de „lifestyle”) și omniprezența esteticului – semne ale capitalismului târziu, trebuie să recunoaștem – au început să se confrunte cu anticorpi. Pe măsură ce, în general, civilizația globaliza(n)tă își confruntă tot mai problematic propriile contradicții, apar reacții puse sub simbolul vreunui „fundamentalism” sau „puritanism”, dar – totuși – reacții.
Pot să greșesc (nu pretind acum că sunt Lucian Boia sau Claude Karnoouh). Societatea de astăzi ne reamintește la tot pasul că nu avem o viziune de ansamblu, ci doar (eventual) mai multe camere de filmat. Dar tot ea ne imprimă o anumită viteză care se reflectă inclusiv în ceea ce facem „contra capitalismului târziu”. Nu vorbesc despre ideologii (adoptate ca imagine de „brand”, restul fiind literatură), ci despre o hipersensibilitate, o anumită viteză de reacție care se va radicaliza până la a atinge cotele… prostiei.
Ce ar mai fi de spus despre acel Sf. Gheorghe (în stil „street art”/suprarealist-pop, cu tot cu poneiul roz de rigoare) care a devenit viral (fiindcă avem din ce în ce mai puțină apetență pentru un întreg sfert de oră de celebritate)? Poate s-a mai spus asta, dar cei însărcinați să nu lase vreo urmă de artă și cei care protestează contra acestei situații (încă o piatră în băltoaca BOR-ului, trebuie spus) s-au întrecut în viteză. Ce se întâmplă în cam același timp la Bienala de la Veneția? După ce filmul de scurt-metraj „Toate viitorurile Siriei” nu le-a fost difuzat la data la care a fost programat, cei din grupul Abounaddara și-au retras participarea, considerând că au fost „cenzurați”. Se pare că Okwui Enwezor (curatorul bienalei de anul acesta) și ceilalți organizatori au aflat din presă. Și intenționat v-am dat acum doar exemplele cele mai benigne.
La trăgaci nu se cântă ca la pian, deși la un instrument se poate cânta ca la o mitralieră (ca saxofonistul Peter Brötzmann). O lucrare de artă este o biată lucrare de artă și nu prea, în momentul în care cel mai banal paranoic percepe cu totul altceva decât viziunea sa asupra lumii. Nu ne mai duelăm pentru că ne înjurăm, dar „înjurătura” (sau alt substitut cultural pentru violență) capătă aproape proporțiile unei vibrații de mic cutremur direcționat. Și aici intervin mijloacele erei noastre: poți să îl înjuri, în subsolul unui clip de YouTube, pe muzicianul cutare fără a fi făcut nici măcar o căutare pe Google. Sau să îi trântești cuvinte pe care abia le poți defini – „hipster ratat”… ca o apărare în fața unei amenințări difuze.
Animale politice (evident, cât se poate de inegale – vezi Latrina 3, vezi Nicolae Breban…) am fost și am rămas. Doar că rezultatele se văd acum în timp real (adică fiziologic). Cum scriam acum doi ani într-o poezie de protest, „roșii montane”: „îți voi împinge mâna./ce simți?/e o/stare/care/te obligă”. Adică nerăbdarea de a reacționa. Dacă suntem cu toții „antropofagi” (așa cum scria Oswald de Andrade), canibali într-o lume care se reciclează, acum ne putem lăuda că am ajuns la vârsta de „fast food”. Cum să reacționăm la toată povestea asta? Păi, hai să ne gândim puțin…
