Acest articol nu reprezintă opinia mea, ci opinia valorii, pe care doresc s-o plasez pe un piedestal al culturii, al inteligenţei şi al bunului gust. Vreau să-i aduc un omagiu. Eu voi încerca să vorbesc cât mai puţin şi, înainte să-i dau cuvântul unui mare “nemuritor” al României, permiteţi-mi să citez dintr-un antreprenor american, care a definit cel mai corect valoarea (sper să-i daţi dumneavoastră sensul corect şi nu sensul “de suprafaţă”): “Nu eşti plătit pentru o ora, eşti plătit pentru valoarea pe care o aduci orei”.

Maestrul nostru, căruia vreau să-i predau cuvântul, este Octavian Paler, pe care l-am apreciat enorm şi căruia i-am citit multe dintre lucrările sale şi care mă fermeca de fiecare dată cu vorbele sale de duh exprimate la televizor. Redau un scurt fragment care o să vă înveselească ziua şi o să vă facă să priviţi lumea şi viaţa cu alţi ochi. Octavian Paler a ştiut cel mai bine cum să aducă valoare, nu numai acelei ore, ci mai ales eternităţii. Maestre, aveţi cuvântul!

– Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
– Dacă ai timp… i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.
– Timpul meu este eternitatea… Ce intrebari ai vrea să-mi pui?
– Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a raspuns:
– Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească…., iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani … iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc cu timp la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu traiesc nici prezentul nici viitorul;că traiesc ca şi cum nu ar muri niciodata şi mor ca şi cum nu ar fi trait.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tacuti un timp.
Apoi am intrebat:
– Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
– Să învete că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc … şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei însişi.
– Mulţumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
– Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.