Vasile Vlad (n. 1941) pare a fi, la 37 de ani de la apariția ultimei sale cărți de poezie (fără să luăm în considerare antologiile apărute de atunci), una dintre figurile cele mai misterioase din literatura română a anilor ’60-’70. Poetul, despre care se știu relativ puține lucruri, și care nu a mai fost văzut de câteva decenii în mediile literare, provine dintr-o familie care nu a scăpat neschilodită de comunism (tatăl scriitorului a murit în circumstanțe suspecte la începutul anilor ’50), a fost exmatriculat din facultate în anii ’60 și a debutat în volum fără să fi publicat anterior în revistele literare (caz rar, dacă nu cumva unic), în 1968, cu Pedepsele. În următorii zece ani, V.V. mai publică Omul fără voie (1970), Sărbătorile absenței (1971) și Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă (1978). De atunci, i-au mai apărut trei antologii – în 1980, în colecția „Hyperion” a Cărții Românești, în 1993 și în 2003. O privire retrospectivă asupra poeziei românești din deceniile nouă și zece ni-l readuce în prim-plan pe Vasile Vlad ca pe unul dintre modelele de scriitură ale câtorva dintre poeții de primă linie afirmați în anii ’80-’90, precum Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Es. Pop sau Nicolae Coande. Din punct de vedere strict tehnic, volumele sale sunt un reper de neocolit al evoluției discursului poetic românesc postbelic. Vizionarismul intelectualizat al lui Vasile Vlad – subminat constant de autoironie – și originalitatea incontestabilă a discursului său dau măsura acestui poet autentic și asumat care, după câteva cărți excelente, a ales anonimatul în vacarmul generalizat al ultimelor decenii.

În primul rând nu cred

În primul rând nu cred. Sigur,
mai sunt și parantezele printre noi. Răcoarea
din spatele lucrurilor.
Rododendronii.
Investigațiile.

Însă lucrurile albe nu se țin minte. Odată
cu lacrima cade și ochiul. Nu există mal,
asta în general.
Depărtarea nu are o dreptate pregătită
fiecăruia. O, acoperă-mă, suflet, îmbâcsește-ți vulcanii,
este ora zero. Sarea strânsă împrejurul pleoapelor
stă mărturie. Mereu este ora zero, iar până la tine
doar treptele uitării așteaptă.
A devenit posibilă și virtutea frigului.
Va deveni posibilă și iluzia mării. Acolo
cu bucăți de făină mică vom lipi bucăți de hârtie mică
în orbitele morților care nu s-au născut.

Voi mai prezida o deschidere de trandafiri.
Voi mai cugeta la hoții de acoperișe.
Voi mai privi consternat fructele negre ale soarelui.

Dar se aud strigătele: ai grijă de tine. Nu reflecta
la păsările care visează căzând din cuib.
Nu face să te apropii de ultimul oraș
păstrat în formol. În interiorul privirii
nu-l păstra pe rănit repetându-și alfabetul
în fața inimii.

Omul este curat. Omul este frumos. Omul
este demn. Omul a inventat roata. Omul s-a făcut
hingher și visează câini. Omul are globule de catran.
Are globule roșii. Are globule albe. E angrenat
în loteria exagerărilor. Scrie despre pace.
Își respectă osul. Scrie despre război.
Salută natura.

Ultimul comunicat
al Congresului umaniștilor
spune clar.

din Sărbătorile absenței (1971)