Cultură

Poemul săptămânii: La masa de lângă fereastră de Ion Mureșan

Ion Mureșan (n. 1955) a fost unul dintre protagoniștii celui de-al doilea val al grupării clujene „Echinox” și, încă de la început, unul dintre cei mai stimați poeți ai generației 80. A debutat cu un volum ce a ajuns în următoarele decenii să fie înconjurat de aura legendei: Cartea de iarnă (1981), care a impus imediat o personalitate de anvergură a literaturii de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI. Deși după Cartea de iarnă a mai publicat doar două volume de poezie, la distanțe destul de mari de timp: Poemul care nu poate fi înțeles (1993) și cartea Alcool (2010), Ion Mureșan a ajuns să fie recunoscut drept cel mai original poet contemporan venit pe filiera vizionară, „neoexpresionistă”, cu dese străfulgerări onirice, pentru că I.M. și-a însușit pe deplin lecția mazilesciană, asimilând-o în propria formulă poetică. După ce a primit cele mai importante premii din România și a fost tradus în engleză, franceză și germană, Ion Mureșan este, la 60 de ani, o referință esențială a poeziei românești de azi.

 

La masa de lângă fereastră

 

„Aici la dumneavoastră se plânge și se fumează mi-nu-nat!”
i-am zis barmanului, căci adeseori, la masa de lângă fereastră
târziu în noapte am suspinat,
gândindu-mă că tu ești departe, departe dragostea mea,
și că nu o să te mai văd niciodată.

Iar acesta, „faţă unsă cu ulei ca un lacăt de fier”,
gâfâia şi sufla în pahar ca să-l aburească:
„Domnule, am fi onorați să plângeţi la noi,
am fi onoraţi să fumaţi! Şi ca să plângem împreună,
în cinstea dumneavoastră îmi trag două palme!
În cinstea dumneavoastră îmi mai dau încă una!
Oricum, în cultura română se plînge prea mult,
căci, cu voia dumneavoastră, suntem un popor de plângăcioşi!”
Și a apus blând capul lui de îngeraș bătrân între pahare –
lună între dealuri ninse.

Iar cârciuma plină ochi: trei-patru bărbați la o masă,
cocoșați ca bursucii peste scrumiere.
(Fețe strâmbe de durere
și tăcute ca în vis).

Apoi a fost miezul nopții, apoi a trecut de miezul nopții
și cocoașele au început să le tremure în spate, să urce și să coboare,
de parcă fiecare avea o curcă sub haină
cu ghearele înfipte-ntre coaste. Iar barmanul umbla printre mese cântând:
„Dar eu cum să te uit, cum să te uit, cum să te uit
când sărutarea ta este atât de dulce!”
Atunci pe sub gulere curcile și-au scos capul, ca șerpii,
steaguri cu ciucuri roșii lângă fiecare ureche, steaguri hâde, steaguri cu cioc,
și vaietele treceau ca cerșetorii de la o masă la alta:
„Glu-glu-glu, Maria, de ce m-ai părăsit?
Glu-glu-glu, Maria, de ce m-ai înșelat tu pe mine?
Glu-glu-glu, Maria, pentru tine am înfundat pușcăria!
Glu-glu-glu, Maria, ce mă fac eu cu cinci copii?”

Și fiecare masă
era ca o casă
cu trei-patru hornuri fumegând,
și noi beam cu coatele pe acoperiș.

Iar sub tavan, scârțâind,
pe un ghem sur ventilatorul ne depăna plămânii.

Lacrimi și scrum în scrumiere, apă neagră.

Și cum stam așa cu fața la perete
am început să râd.
Și-am arătat cu degetul în sus și am zis:
„Au încetat lucrările! Au încetat toate lucrările!”
Și ieșind în stradă am privit cerul:
și cerul era ca un șantier părăsit în grabă la venirea iernii.

 

 

din cartea Alcool (2010)

 

 

Despre Autor:

Claudiu Komartin

a publicat patru volume de poezie. Se consideră un autor de literatură demotivațională. Scrie fără cinism, într-o epocă cinică, și n-are de gând să se lase.

Lasă un comentariu