Vintilă Ivănceanu (1940-2008) a debutat fulminant cu Cinste specială (1967), în care neoavangardismul și onirismul se împleteau într-o formulă originală și foarte îndrăzneață. Mizând din plin pe șocul imagistic, pe absurd și parodic, Ivănceanu cultivă „deriziunea sarcastică” (despre care scria Octavian Soviany), apărând la debut ca unul dintre cei mai extravaganți membri ai grupării onirice. Acestei cărți îi urmează încă un volum de poezii (Versuri, 1969) și câteva romane stranii și fantaste, după care Ivănceanu părăsește România socialistă, stabilindu-se la Viena (1970), unde fondează o editură și continuă să scrie proză, poezie (adunată în volumul Ausgewählte Gedichte, 2005), teatru și eseuri și lucrează ca regizor și profesor asociat la Institutul de Științe Teatrale și la Institutul pentru Muzică Electroacustică din Viena. După aproape o jumătate de secol, Cinste specială rămâne unul dintre cele mai surprinzătoare debuturi din poezia românească postbelică.

Moartea trubadurului

Iubito, mă gândesc la tine
Ca un borfaş la ceasul unui lord!
Dar se ciocnesc în carnea mea drezine
Şi caii au atac de cord.

Vezi în oglinzi un sân de-al tău
Cu steagul alb înfipt în el?
A fost muşcat de-un câine rău
Şi sărutat de Wilhelm Tell.

Şi părul galben ca un galben,
Părul albastru, părul roşu –
O! Părul tău şi morţii tăi şi Amen
Când ţi-ai tăiat iubita mea cocoşu’.

Şi mâna ta pupată de mireni,
Ciorapii tăi mirositori de damă
Prinşi cu lassoul ca bătrânii reni…

Şi eu întors pe partea treia,
Cum se întoarce mortu-n groapă
Şi-şi vede în pământ femeia
Făcând amor cu doi bărbaţi de apă.

Şi eu iubito, eu sărmanul,
Zvârlit cu degetul la rişcă,
Mortul când ia în gură banul
Să treacă apele în brişcă.

din volumul Cinste specială (1967)