Cultură

Poemul săptămânii: „Poporul român, o enigmă şi un miracol” de Ion Zubașcu

Ion Zubașcu (1948-2011) a fost un poet, cantautor și ziarist maramureșean care a debutat cu Gesturi și personaje (1982), urmată după 1990 de alte patru volume de poezie, care nu anunțau însă extraordinarul salt făcut în ultimii ani de viață cu două cărți scrise à bout de souffle. În acestea, Zubașcu a închis o confesiune tulburătoare în legătură cu boala (Moarte de om. O poveste de viață, 2010), dar și cu dramele și destinul istoric al țării (Omul, pomul și fântâna. O tragedie românească, 2011) – în care poți recunoaște ceva din tonul torențial, zgrunțuros și neaderent la concesii al poeziei lui Ion Gheorghe –, volume cu totul atipice în contextul literaturii române recente.

„Poporul român, o enigmă şi un miracol”

de ce ai tăcut, mamă, o mie de ani
şi ce-ai făcut tu, dragă mamă,
între secolele al IV-lea şi al XIII-lea
de n-ai lăsat nici o dâră de sânge în cronici
nici o urmă de viaţă pe imperialele cearceafuri nupţiale
nici măcar cât melcul când ţărâna musteşte de apă
şi urcă pe trunchiul uscat al unui pom din gradină
sau râma speriată de moarte în colbul de sub peretele şurii
când iese din pământ alungată de abundentele ploi ale verii
de ce n-ai lăsat şi tu măcar o biată urmă
în cronicile Bizanţului în slavoneştile ceasloave ortodoxe
ce ai făcut tu, prea iubită mamă
atât de multe zece veacuri de vânzolită istorie
după ce ţi-ai născut pruncii i-ai botezat în credinţa latină şi i-ai alăptat
şi te-au scos barbarii afară din casă împingându-te spre păduri
ţi-au furat fără milă toată săraca avere
de la cerga veche de lână din pat la strecurătoarea laptelui
perechea de boi primită de zestre de la părinţi şi vaca din grajd cu tot cu viţel
te-au pus să plăteşti tribut pe fumul din vatră
în propria casă făcută cu tata după cununie şi rămasă neterminată
în care ţi-au îngăduit să te întorci cu chirie
după ce te-ai ascuns în păduri şi poiene câteva veri la rând
între stâncăriile din Fundu Văii Ursoii şi în Surupoasa
mâncând jir de sub fagi ca mistreţii
zeamă de măcriş iepuresc cu cimbru şi morcovi sălbatici
bureţi de paltin mere oarzâne căline şi pere pădureţe
până-au trecut pe văile noastre pustiitoarele popoare migratoare
de ce nu le-ai scris atunci, scumpă mamă, istoricilor din cancelariile imperiale
să-i inviţi la coleşa de făină din scoarţa uscată a bătrânilor arbori
în coliba noastră de su’Surupoasa
împletită cu boltă din nuiele verzi de alun înfipte cu capetele-n pământ
şi acoperită cu pale de fân uscat din brazda cosită dimineaţa
după ce ţi-ai îngropat mierţa de hrişcă şi căldarea cu grăunţe de mălai
într-o groapă săpată sub jupi şi paiele de secară din şură
şi plugul de fier l-ai îngropat în pământul din fundul grădinii
până-au trecut tătarii prin Dragomireşti la ultima lor năvălire
când au aprins satele de pe Valea Izei
şi înaltele noastre biserici de lemn
până s-au retras ungurii de la noi după redobândirea Ardealului
şi ruşii pe urmele nemţilor spre Tatra şi Berlin
când au tăiat zbârnâitoarele fire de telegraf de pe marginea drumului
şi au aruncat în aer podul de lemn din Dragomireşti peste Iza
de ce nu i-ai scris, dragă mamă, nici măcar unui cap încoronat
aveai doar atâta timp după ce luai ceaunul de mămăligă din cujbă
şi potoleai între lespezile de la gura colibei focul pe noapte
printre limbile căruia vedeam stelele nopţii ca într-o pânză de apă
tăcerea ta inexplicabilă, iubită mamă, timp de zece veacuri
i-a umplut de uimire pe toţi istoricii Europei

din Omul, pomul şi fântâna. O tragedie românească (2011)

Despre Autor:

Claudiu Komartin

a publicat patru volume de poezie. Se consideră un autor de literatură demotivațională. Scrie fără cinism, într-o epocă cinică, și n-are de gând să se lase.

Lasă un comentariu