Cultură

Poemul săptămânii: Poveste scurtă de Mircea Ivănescu

Mircea Ivănescu (1931-2011) reprezintă o excepție salutară în literatura română a ultimei jumătăți de secol. La fel ca în cazul lui Virgil Mazilescu, a fost nevoie de timp pentru ca poezia scrisă de către M.I. să fie receptată și înțeleasă cum trebuie, însă răbdarea și discreția sa au avut câștig de cauză în fața poeților primului val 60-ist, debutați devreme și intrați rapid în conștiința publicului, însă citiți cu dificultate – și cu un interes tot mai scăzut – în decadele următoare. Debutând în 1968 cu Versuri, Ivănescu a publicat cincisprezece cărți care și-au lăsat amprenta asupra generațiilor ulterioare și a devenit cunoscut ca unul dintre cei mai importanți traducători din literaturile engleză și germană. O poezie din care pot trage folos autori tineri în căutarea unei dicţii din care să poată fura meserie e lucru rar și valorează enorm – chiar și pentru cei cu o structură sufletească neasemănătoare. După antologiile apărute în ultimii douăzeci de ani: versuri (Editura Eminescu, 1996, postfață de Ion Bogdan Lefter), poezii (Vitruviu, 1997), versuri poeme poesii altele aceleași vechi nouă (Polirom, 2003, selecție și prefață de Matei Călinescu), Poeme alese (1966-1989) (Aula, 2003) și versuri (Humanitas, 2014, ediție îngrijită de Al. Cistelecan), Mircea Ivănescu exercită azi una dintre cele mai vii și mai fertile influențe asupra poeziei scrise în limba română.

 

 

 

Poveste scurtă

 

Acum foarte mulți ani, am fost într-o seară în orașul acesta

unde lumina soarelui este mai albă, și marea

la capătul vreunei străzi se deschidea, cum credeam eu

pe atunci că aveau să mă privească, cine știe când,

mai târziu, în viață, ochii albaștri ai vreunei iubite.

Eram foarte mic. (Fusese o ocazie

să mergem în acest oraș, pentru două-trei zile,

și mama se bucurase mult că mă putea lua și pe mine –

să văd marea.) Cum am ajuns, m-am îmbolnăvit –

(eu, în copilărie, aveam des crize de febră).

Seara mama a stat cu mine în camera hotelului –

mi-au adus de la restaurantul de jos un ceai

într-un pahar cu suport de argint.

A trebuit să plecăm – eu și mama – a doua zi.

La amiază, eram acasă.

Nici n-am prea fost bolnav. În aceeași zi,

îmi amintesc, am stat lungit pe covor, în sufrageria mare,

și am citit cartea „Arcașul Verde”. Îl invidiasem pe fratele meu

– care rămăsese acasă – pentru că o citea în ajun.

Acum, după aproape o viață, sunt iarăși în orașul acesta –

stau în restaurantul de jos – unde atunci n-am intrat –,

și beau alcool tare. A trecut, într-adevăr, o viață.

Mama se bucurase mult de ocazia aceea să meargă la mare,

fusese cu ani înainte, când fratele meu și sora care a murit

înainte de nașterea mea erau mici.

Mama a mai fost după aceea la mare o dată –

după ce s-a sinucis fratele meu – cam la cinci ani după ce eu

i-am risipit acea bucurie, cu boala mea bruscă.

A mai vrut să meargă o dată, încă mulți ani mai târziu,

în vara dinaintea iernii când a murit. Medicii nu i-au dat voie.

Acuma, eu sunt aici. Stau la masă și scriu.

E noapte acum. Astăzi a fost senin, lumină albă de soare,

și marea, albastră, la capătul străzii din colțul restaurantului.

 

 

din volumul Versuri (1968)

 

Despre Autor:

Claudiu Komartin

a publicat patru volume de poezie. Se consideră un autor de literatură demotivațională. Scrie fără cinism, într-o epocă cinică, și n-are de gând să se lase.

Lasă un comentariu