Cultură

Poemul săptămânii: „Tripon” de Vlad Moldovan

Dacă se poate vorbi de un val de poeți de după ceea ce s-a numit „generația 2000”, nu poate fi trecut cu vederea Vlad Moldovan (n. 1981), pe care Dan Sociu îl consideră chiar „cel mai bun”. Fără a nega autenticismul, textele sale sunt din alt „film” decât cele ale multora dintre poeții influenți de acum un deceniu și ceva, par să recicleze „postmodernismul” sofisticat al generației lui Cărtărescu. Astfel, el se încadrează în buna tradiție „livrescă” a poeților clujeni din jurul revistei Echinox (din care fac parte și tatăl său, optzecistul Ioan Moldovan, precum și fratele său, Rareș Moldovan, care a debutat mai devreme, în 2000), alături de Ștefan Manasia și de mai tânărul Andrei Doboș.

Față de aceștia, Vlad Moldovan se diferențiază însă printr-o reală polifonie, printr-un spectru de registre pe care puțini le pot mânui cu atâta versatilitate. Mai simplu spus: puțin alți poeți (Gabriel H. Decuble poate) pot jongla bine cu mijloacele mai „vetuste” și cele „hiperactuale”. Ar putea face și „slam” sau să devină rapper (de altfel, hip-hop-ul românesc a devenit și el mai divers), dar și „poezie filosofică”, preferând însă o abordare „hibridă” (sincronizându-se astfel și cu așa-numita tendință „hybrid poetry” din poezia americană).

Poemul de mai jos l-am ales însă tocmai datorită gradului mai mare de accesibilitate. Față de alte texte, eul poetic se livrează mult mai direct, dar nici „lumea” nu este neglijată. Planurile glisează discret, deși mijloacele ar părea – cu o gradație doar puțin diferită – neinspirat de stridente. O reușită „la limită” a unui poet nu tocmai „safe”.

 

Tripon

 

Încerc să fiu sincer şi
să nu le înfloresc.
Mi-am găsit o spărtură în zid
îmi vine până la umeri
şi pot să scriu comod.
Soarele bate în dreapta mea
cum numai în septembrie poate bate –
o ia pe la spate, trece de ierburi,
se înfiltrează sub pietre.
Sticla de bere stă în stânga mea
nu trebuie să mă întind prea tare
să o apuc.

Tocmai a trecut un biciclist
şi după el o maşină.
Văd că gândim în posibilităţi
lumea se pliază domol
pe frumuseţea lor zgrunţuroasă.

Nu am multe de spus:
Cred că suntem nişte maimuţe
care învaţă necontenit tehnici.
Tehnici foarte diferite
Şi stranii.
Unii le au cu socializarea.
Alţii fac câte un lucru
şi după aceea
povestesc despre el sau
îl analizează.
E safe.
E pentru schimb.
Un fel de mimetism hilar.
Şi eu fac la fel.

Problema mea însă e
că sunt cam sălbatic.
Tehnicile mele nu se potrivesc
cu ale multor oameni.
Nu pot vorbi prea mult
pentru că mă hăpăie imensitatea
din ce în ce mai crudă.
Nu am răbdare să schimb
impresii dar am toleranţă
iar uneori mă tem de
modurile voastre de desfăşurare.

Eu aş zice că îs sălbatic
dar nu vreau să epatez şi
nici să exagerez şi dacă
nu sunteţi de acord
aş lăsa de la mine imediat.

Sunt o fire molcomă
cam cum sunt câinii scunzi
de pe străduţele mărginaşe.
Puţin băţos dacă mi se permite.
Puţin afectat sau evaziv dacă nu.
Dar credeţi-mă înţeleg
destul de repede ce şi cum
dictează sufleţelul vostru.

Uneori, când am stat prea mult singur
mă entuziasmez rău de tot de
ceea ce scriu şi cred că
e ceva nou
din care câţiva or
să ştie ce să facă.
Dar nu sunt sigur aproape niciodată.
Însă sunt extatic
şi mă umple
incredibil din afară
la fiecare milimetru de minunăţie

Îmi place muzica şi
îmi place ce e miraculos
sunt multe lucruri cu adevărat miraculoase
– Numai dacă nu le-aş zburătăci
prin cuvintele conştiinţei –
Aşa îmi spun.
Aşa mă îmbărbătez.

Ştiu că şi eu, ca o maimuţă,
Ca şi voi, dacă m-aş confrunta
cu experienţele dificile ale vieţii,
dacă m-aş găsi într-o
situaţie de supravieţuire,
mi-aş da arama pe faţă,
adică aş face lucruri
naşpa şi necesare.
Chestii mediocre sau
triste în sinceritatea lor
pe care le-aş uita destul de repede.
Dar nu mi se întâmplă aşa,
şi mă pot considera
extrem de norocos că mă ţine lumea
într-un cocon ciudat
şi că am reuşit până acum
să fentez „greutăţile vieţii” extrem de bine.

Din postura asta vă vorbesc.
Ca un Extrasensibil
vă spun că e minunat.
Pentru că aura se arată prea des
într-un zid zdrelit, pe un acoperiş
spulberat de lumina lui septembrie.
Hăt sus în văzduh
Ici şi colo sub streşini.

Divinaţia şi liniştea
sunt virtuţi gemene.
Divinaţia şi liniştea
mă leagănă
de când am făcut ochi.

Am stat am citit ce am scris
puţin m-a furnicat puţin e ridicol
şi după asta repede am văzut
nucul imens.
Pe trunchiul lui
apusul face ce trebuie.

Cred, şi cu asta termin,
că unor oameni
le este dat să fie fericiţi
în singurătatea lor meticuloasă.

 

(Vlad Moldovan, Dispars, Cartea Românească, București, 2012)

coperta1

foto: Mirela Dumitriu

 

Despre Autor:

Yigru Zeltil

Lasă un comentariu