Cultură

Pomul vieţii veşnic verde

Bradul de Crăciun a apărut, în România, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, suprapunându-se peste vechiul obicei autohton al butucului de Crăciun – un trunchi de brad tăiat (jertfit) şi ars pe vatră în noaptea de 24 spre 25 decembrie, simbolizând moartea şi renaşterea zeului autohton Crăciun, obicei atestat din vremea romanilor dar dispărut între timp. Unele popoare aşează lângă brad o iesle înfăţişând naşterea Domnului, în care se regăsesc Fecioara Maria, Iosif şi pruncul Iisus, cei trei magi, îngeri şi animalele din staul, care l-au încălzit cu răsuflarea lor pe Iisus. În vârful bradului se aşează simbolul stelei care s-a arătat în Betlehem, vestind naşterea lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.

Arbore totemic, axă a lumii, substitut al omului şi arbore cosmic, bradul a fost redat sub numeroase forme artistice în imaginarul românesc. În concepţia predacică, bradul are o multitudine de valenţe simbolice: de reprezentant al lumii vegetale, de expresie a puterii şi a daimonologiei vegetale, de simbol al relaţiei omului cu universul vegetal. Figurarea bradului are în concepţia şi viziunea mitopeică a dacilor fantasma arborelui cosmic din Carpaţi, care străbate până la cerurile pline de aştri şi făpturi miraculoase; sub coroană protejează ginta sau tribul, cu eroii civilizatori sau salvatori şi sub rădăcinile lui adăposteşte o lume subterană, a demonilor.

Zeul-prunc din colindele pre-creştine era născut tocmai sus, în zona brazilor şi crescut de o Ţarină-mamă sălbatică, necultivată, deci foarte arhaică. Pe pruncul părăsit de mamă, cu leagănul agăţat de un brad, îl leagănă vântul, îl spală ploaia, îl hrăneşte pământul… Traian Herseni consideră în lucrarea Forme străvechi de cultură poporană românească. Studiu de paleoetnografie a cetelor de feciori din Ţara Oltului (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 182)  că în arealul naţional ancestral, alături de agricultură şi creşterea vitelor mari, oaia cu lapte a avut un rol economic important. „Ea este exploatată economic numai la munte, de primăvara, când se înţărcă mieii, separându-i de mânzări, şi se duc oile la vărat, până toamna, când le coboară în sat şi se amestecă din nou ciopoarele pentru iernat, cu excepţia unor turme mai mari, care luau drumul transhumantei spre Dunăre şi mare. Pentru ciobani, în timpul verii, mânzările din munte asigurau hrana principală, «laptele cel de toate zilele». Înseamnă că muntele hrănitor şi brădetul ocrotitor al mânzărilor au putut să joace şi un rol religios în toate vremurile străvechi, în care a existat un păstorit în munţii noştri, indiferent dacă e vorba de români, de daci sau de populaţii şi mai arhaice”. Nu trebuie să ne mire deci că ciobanul român se împărtăşea la brad şi se cumineca cu răşină mai cu seamă că primele altare dacice – din perioada migraţiei popoarelor – erau făcute „sub zonă deasă de brădet”.

Simbol al permanenţei, bradul este intrinsec legat şi de riturile de trecere ale fiinţei. După naştere, închinatul nou-născutului la brad era o necesitate dacă existau indicii că pruncul ar fi fost ursit nefavorabil de Ursitoare, în cadrul unui ceremonial în care arborele era implorat de părinţi să le ocrotească copilul şi să-i asigure protecţie magică. În obiceiurile de nuntă tradiţionale, bradul este reprezentantul masculin care sugerează împerecherea cuplului divin în timpul nunţii: Bradul de nuntă cu Mărul miresei. Bradul de înmormântare, mediază între cele două tărâmuri şi facilitează saltul de la un prag la altul al existenţei. Este pus în legătură directă cu sufletul care se duce „Lumea s-o îmbuce/[…] Iar la groapa mărilor,/ Unde-i bradul zînelor,/ Trecătoarea apelor,/ Sufletul stătea/ Şi mi se ruga/ — Brade, brade,/ Să-mi fii frate,/ întinde, întinde/ Eu să le pot prinde/ Vîrfurile tale,/ Să trec peste ele/ Marea-n ceia parte/ Ce lumea desparte…” (Simeon Florea Marian, Înmormântarea la români, Tipografia Carol Global, Bucureşti, 1892, p. 107). Bradul nu-1 poate ajuta deoarece şoimul, şarpele şi vidra păzesc vama de peste ape şi sunt gata să se repeadă asupra „dalbului de pribeag” pentru a-l îneca.

Bradul împodobit în ziua de ajun semnifică bunăstarea, speranţa pentru un an mai bun şi noroc – obicei atestat prima oară la egipteni, care, în ziua solstiţiului de iarnă, îşi decorau casele cu frunze de palmier. Obiceiul a fost preluat de romani, care au înlocuit palmierul cu bradul împodobit timp de secole cu mere, prăjituri şi dulciuri. Martin Luther a fost primul care a folosit lumânări pentru împodobirea bradului, în sec. al XVI-lea şi tot în Germania, prin 1610, a fost inventată beteala iar înspre sfârşitul anilor 1800, o sticlărie din Lauscha producea primele globuri de sticlă. O altă tradiţie conexă consta în atârnarea de crengi de brad prin casă care, cu timpul, au fost împletite în ghirlande.

 

Despre Autor:

Lasă un comentariu