În urmă cu șase ani, am plecat la drum, trei angajați ai unei televiziuni constănțene, spre județul Hunedoara, pentru a face un film documentar despre cel mai important sit arheologic al României, capitala Daciei Romane, Sarmizegetusa Ulpia Traiana, botezată astfel după împăratul cuceritor. Am făcut acel film „pe genunchi”, după mai puțin de două zile de filmare asiduuă pe sit și după zeci de ore de documentare sau de muncă în studioul de montaj. De curând, Institutul Cultural Român a găsit acest film înscris în competiția Festivalului Internațional de Film Etnografic Zlatna 2014, ediția a doua și a găsit de cuviință să îi acorde un premiu de excelență. Eu și colegii mei suntem mai mult decât onorați de acest premiu și motivați pentru a realiza pe viitor produse media cel puțin la fel de bune. Acum mă gândesc însă la cum a fost făcut acest film și îmi dau seama că secretul succesului său (tardiv) a fost în primul rând pasiunea pe care a pus-o în această muncă fiecare dintre cei care au contribuit la finalizarea sa.

Mă întorc la plecarea noastră din 2008, a celor trei, spre Ulpia Traiana. Presați de timpul mult prea scurt și de diurna modestă care nu ne permitea prea multe, am făcut un adevărat tur de forță. Subsemnatul Cristian Cealera (realizator) și bunii prieteni și colegi Răzvan Malciu (regizor și montaj) și Cristian Medveghi (operator). Am plecat la 5 și jumătate dimineața din Constanța și am ajuns la poarta sitului arheologic în jurul orei 14.00. Ne-am întâlnit cu specialiștii de la Muzeul Civilizației Dacice și Romane în pensiunea de la poarta cetății, am băut rapid o cafea și am fugit la filmare având încă în nări parfumul unor cârnați specialitatea locului – virșli, aflați pe o farfurie de la masa vecină. Au urmat șase ore de filmat în detaliu pe două dintre cele mai importante sectoare, primul format din impresionantul Amifiteatru cu a sa cameră de efecte speciale (pegma) și așa-zisul Templu al zeiței Nemesis (căruia i se rugau gladiatorii ce luptau în arenă) iar cel de al doilea, perimetrul Zonei Sacre, cea cu temple impresionante dedicate zeilor adorați în lumea romană. A plouat torențial aproape tot timpul, nu aveam niciodată lumină destulă dar asta nu ne-a împiedicat să continuăm. Când norii au încetat, într-un moment, să mai plângă, ghidul nostru arheolog, Marius ne-a arătat pe o țiglă spartă și veche de 2 milenii urma unui câine „antic”, ce călcase bezmetic pe o olană, atunci când aceasta fusese pusă la uscat. A rămas 2000 de ani acolo și mereu am încercat să îmi imaginez cu ochii minții cum arăta oare acel patruped, prieten al strămoșilor daci și romani.

Când noaptea ne-a gonit de pe sit, am mers la cazare și am premontat împreună tot brutul acelei zile, făcând deja un prim pas în realizarea filmului. După câteva ore de somn buimac, am revenit pe sit dimineață la prima oră și am luat-o de la capăt. Evident, pe aceeași vreme ploioasă și câinoasă de Septembrie capricios. Forul Nou, Forul Vechi, Casa Procuratorului, piesele din muzeu… un hei-rup în care doar pasiunea, ambiția și experiența în meserie nu ne-au lăsat să greșim prea mult și să cădem în derizoriu. Am plecat noaptea, am montat din nou iar în a treia zi am plecat spre alte zone de filmat, fără să ne mai întoarcem vreodată la Ulpia. Am rămas toți trei cu impresia că am fi putut face mult mai multe și mult mai bine, dacă am fi avut mai mult timp, bani și vreme mai bună. Filmul a fost terminat și lumea a spus, încă de atunci, că a ieșit bine. Au trecut șase ani și am aflat că acest film a ieșit foarte bine și că este unul dintre cele mai complexe despre Ulpia Traiana Sarmizegetusa realizat vreodată. Astăzi, în epoca HD-ului, al dronelor și al modelărilor grafice 3D, Ulpia noastră de 85 de minute, filmul făcut într-o zi și jumătate vine să spună povestea în amănunt a unei cetăți extraordinare, capitala unei puternice Dacia romană. Povestea filmului ei este scurtă dar toți cei care am lucrat la acest produs (nu doar cei trei „călători” ci și ceilalți colegi ce au contribuit la realizarea sa), suntem deciși să ne întoarcem într-o bună zi pe sit și să filmăm din nou, poate cu alte dotări tehnice, dar în mod sigur cu aceeași pasiune…