Cultură, Eveniment, Opinii

Printre picturi

Prin președinții celor două filiale locale – Eusebio Spânu și Angelo Mitchievici -, Uniunea Artiștilor Plastici și Uniunea Scriitorilor din România au anunțat pe data de 8 aprilie, la vernisajul „Stagiarii U.A.P. 2014-2015” din Art Gallery Constanța, o alianță în urma căreia manifestările celor două instituții vor fi mai strâns legate, iar premiile se vor acorda împreună, în cadrul aceleiași ceremonii.

Trebuie spus că orașul Constanța are un fel de „tradiție” a evenimentelor interartistice (sau multimedia, dacă vreți) ce merge în timp cel puțin până în jurul anului 2000 (când aveau vizibilitate acțiunile Asociaţiei Arte/Litere ASALT) și a persistat chiar și în perioada de după dispariția revistei Tomis, prin sporadice manifestări de mai mare amploare (seria „Mecanici poetice”) și mai ales prin întâlnirile informale precum „Bandiții Rătăcitori”/„Warm Art” sau – cu o frecvență săptămânală între 2012 și 2013 – „căldură” și „la mal” (ultimele având nu numai o componentă socială, ci și una interactivă, prin „happenings” și jocuri artistice de tip „cadavre exquis”). În fond, o strategie de supraviețuire și de încercare permanentă de a elimina cumva persistentul sentiment de „vid ovid” (sintagma lui Marin Mincu), de sterilitate culturală în fond.

„Elefantul din încăpere” este faptul că actualele instituții locale (aflate în căutarea unei mai bune imagini) nu vor (nu-și pot propune) decât să „ambaleze”, să promoveze împreună artiștii și scriitorii într-un cadru spectacular, în care măcar o parte din distanța instituțională, „autonomia esteticului”, cutumele și ierarhiile inerente pot însă persista în adâncime. Nu se poate spune că abordările multidisciplinare nu ar fi admise (a fost chiar subliniat exemplul scriitoarei și jurnalistei Iulia Pană, prezentă în această expoziție cu un ciclu de picturi, „The Future Sound of Poetry”), dar a persistat și va mai persista ceva timp o anumită reticență mentalitară în fața tendinței contemporane de extindere dincolo de   practicile convenționale de „pictură” sau „sculptură” (fie ele și abstracte) și dincolo de accentul pe obiect, prin asumarea unor dimensiuni performative sau relaționale. (Voi scrie pe larg data viitoare despre problemele de receptare pe care le ridică arta contemporană chiar și printre avizați.)

Este elocvent în acest sens modul în care criticul Alice Dinculescu a dorit să prezinte această expoziție (care include aproape exclusiv – surpriză! – pictură). Între altele, a insistat asupra importanței Dobrogei și a orașului Constanța ca subiecte ale picturii – și mă întreb: de ce doar atât? Dacă nu se vorbește despre Constanța ca spațiu metropolitan și mediu socio-cultural cu anumite complexe, contradicții și marote, asta se datorează, e drept, și faptului că nu s-a prea simțit nevoia (de obligație nu poate fi vorba în artă, se înțelege) printre artiști (cu excepția unor fotografi care au realizat câteva tentative conceptuale, expuse până acum doar pe Internet). Drept dovadă și unele dintre picturile acestea: de pildă, Eugeniu Albu și Florentina Simininschi ne prezintă imagini încețoșate ale Peninsulei și ale Portului – am putea să ne întrebăm. În timpul acesta, de la discursul curatorilor constănțeni ne putem aștepta doar la un descriptivism rezonabil, dar nu și la contextualizare sau o eventuală alonjă socio-culturală. Cu aceste observații în minte, voi încerca acum o panoramare a acestei expoziții.

Noii membri stagiari fac parte din generații diferite (ca vârstă) și se plasează în puncte diferite ale spectrului abstract-figurativ. În timp ce marinele lui Dorin George Barbu mai încearcă să rivalizeze cu secolul lui Aivazovski și Turner, Lacme Ifrim expune o compoziție în culori complementare care se apropie prin anumite elemente de curentul „Pattern and Decoration” al ultimelor decenii (fără a da dovadă de același maximalism ca – de pildă – Beatriz Milhazes). Gabriela L.A. Pârvuleț aplică „mimesis”-ul altor niveluri ale realității decât cele convenționale, căutând resursele de expresivitate ale regnului mineral sau ale microbiologiei, pe când Mihnea Cernat abordează o manieră im-/expresionistă fără a avea resursele necesare (îi lipsește concentrarea de care se bucură, de pildă, Cristul mai mult sugerat al lui Vasilică Grigorov).

Ultimele lucrări abstract-expresioniste ale lui Tudor Tițoiu sunt ancorate (și mai puternic decât până acum) într-un anume vizionarism, într-un elan cu un anumit potențial metafizic (de unde ambiguitatea semnelor picturale: linii ce pot fi dâre, degete și/sau siluete), pe când lucrarea pe suport de lemn semnată de Maria Adriana Bida reactualizează abstracționismul geometric „terre-à-terre” (în dublu sens!). Teodora Cotan rămâne fidelă lui Kandinsky, în timp ce Mihaela Dobrin îi face cu ochiul lui Warhol (într-o lucrare mixtă mai reușită decât abstracțiunile „pure” alăturate). Colajele semnate de Florea Ioana Călinescu strălucesc prin dinamismul textural (mai ales lucrarea „Discovery”), în timp ce Iulia Pană mizează în „The Future Sound of Poetry” pe – în lipsa unor termeni mai buni – subtilitate cromatică și ideatică. În fine, „coroanele regale” ale Ligiei Beatrice Rădoi posedă un anumit aer urban/internautic, în timp ce Ionela G.A. Hederfai se dedică reminiscențelor arhitecturale. (Și lista de autori nu e nici așa epuizată.)

În mod derutant, „Nuferii” lui Monet ocupă afișul expoziției (lipsită și de panotare integrală, de altfel, astfel încât nu ni se oferă altă informație decât autorii lucrărilor), parcă pentru a confirma un anume provincialism pe care îl semnalam mai sus. Dincolo însă de limitele cadrului instituțional, cred că de la artiști – altminteri încă timizi – ne putem aștepta la surprize. Nu le lipsește potențialul, doar stimulii și un anumit grad de luciditate artistică. În rest, suntem – cum spune „limba de metal” – în curs de dezvoltare.

Despre Autor:

Yigru Zeltil

Lasă un comentariu