(Am avut șansa de a scrie în aceste ultime câteva luni despre un număr surprinzător de mare de expoziții constănțene – doar despre vreo jumătate dintre ele am și publicat –, dar în mai toate persistă, din păcate, maniere de a practica arta și abordări de prezentare a expoziției care sunt adesea complet depășite în raport cu ce se petrece la ora actuală în arta românească sau internațională. Astfel ajung conservatorismul școlilor de artă, lipsa de îndrăzneală a artiștilor care persistă în ceea ce au ajuns să facă și mai nimic altceva (în loc să evolueze și să-și mărească permanent miza), precum și dezinteresul colecționarilor – toate acestea conturează un cerc vicios pe care cei mai tineri nu l-au spart încă… O critică a acestei stări de fapt și o încercare de a formula un orizont de așteptare alternativ sunt ceea ce am încercat să afirm în această rubrică.)

Expozițiile excepționale (cum a fost cea organizată de italieni anul trecut, CONTAMINAZIONI 014) sunt puține. Exact din această categorie face parte „Coasa era pui”, prima expoziție la Constanța (cu lucrări din ultimul deceniu, deci nu tocmai o retrospectivă) a Ecaterinei Vrana, care s-a născut aici, dar locuiește la București și a expus în orașe din mai multe țări. Nu știu cât de vizibilă este în comparație cu alți artiști care au debutat după 1990, dar este cert că unul dintre tablourile expuse chiar aici, „Pantoful roșu”, a fost vândut cu 3.000 de euro la o licitație Artmark. Se pare că ideea de a expune în orașul natal i-ar fi venit curatorului Erwin Kessler, care a mai organizat în galeria bucureșteană Aiurart o expoziție cu aproape aceleași lucrări, dar cu un alt titlu („Disper, deci exist”). Acestea sunt primele din cadrul proiectului MARe (Muzeul de Artă Recentă), care va fi un muzeu cu o expoziție permanentă de artă românească din ultima jumătate de secol, așa cum ar fi trebuit să aibă MNAC-ul (Muzeul Național de Artă Contemporană).

Din pricina unor probleme tehnice la tipografia din București, catalogul „Coasa era pui. Tablou, cuvinte, tablou”, publicat de editura Vellant, n-a putut fi lansat la timp, dar au circulat 2-3 exemplare de „test”. Pe lângă o prefață semnată de curator și reproduceri ale lucrărilor de-aici (plus alte câteva, probabil expuse în „Disper, deci exist”), Ecaterina Vrana a inclus și mai multe texte din corespondența electronică personală, care, împreună cu textele scrise de mână pe unele dintre pânze, conturează dimensiunea autobiografică asupra căreia a insistat Erwin Kessler. Aș critica însă modul în care aceasta din urmă, altminteri un critic riguros sau cel puțin foarte îndrăzneț, a poetizat oarecum (cu o lejeritate poate scuzabilă în contextul acesta canicular) despre cum picturile Ecaterinei Vrana ar reuși să fie imediate, fruste și autobiografice la modul visceral. Lucru care, s-ar putea spune, este fals și adevărat în același timp.

Cu poate câteva excepții, aceste lucrări nu se apropie nici pe departe de violența acționiștilor și neo-expresioniștilor „sadea”. Violența, atâta cât există, nu se află la prezentul picturilor (predomină tehnica impasto, nu tușele spontane), este mediată prin semne (precum cuțitul apropiat de barba unui personaj, într-unul dintre portrete). Ceea ce pe unii dintre vizitatori probabil că i-a speriat este indiscutabil gradul destul de mare de abstractizare. Bine, putem recunoaște (de exemplu) un pantof cu toc și un om de zăpadă neagră – dar ce se întâmplă mai departe? Cred că este nevoie aici de capacitatea de a interpreta „poetic”, adică difuz, lăsând ambiguitățile să persiste.

Putem vorbi de un caracter „poetic” până și în acele lucrări care, prin titlu, ne oferă un verosimil schelet epic, acel sâmbure (auto)biografic pe care poate îl confirmă modul în care a pictat Ecaterina Vrana, dar nu la modul mimetic, (foto)realist. Ca în arta extrem-orientală, realism nu poate însemna aici decât un fel de esențialism al realului, nu la modul metafizic, ci poate la modul pur halucinatoriu, oniric (vezi acel ironic „Craniu” care pare să poartă ochelari de soare), care merge mână-n mână cu ludicul postmodern. Nu poate fi vorba aici de „zen”, dar personajele sau obiectele protagoniste figurează izolate pe un fond monocrom sau se confundă cu acesta. Nu este un lucru nemaiîntâlnit (unii dintre pictorii care au premers neo-expresionismului – cei din mișcarea New Image Painting, de exemplu – au avut abordări figurative chiar mai minimale), dar tensiunea real-iconic și problematizările identitare (la modul oarecum feminist – dar în ce măsură este Ecaterina Vrana o „artistă feministă” ar merita o cercetare mai amănunțită și un text mai amplu decât acesta) o plasează pe autoare în rândul celor sincronizați cu evoluția actuală a picturii figurative, cum numai despre Gili Mocanu (dintre constănțeni) se poate spune la ora actuală.

O expoziție perfectibilă (în ceea ce privește discursul curatorial), „Coasa era pui” poate că necesită efort și o doză oarecare de educație estetică pentru a fi savurată (dar poate fi savurată, așa cum nu mi se întâmplă cu mulți alți pictori figurativi locali, mai superficiali decât impresioniștii clasici pe care îi venerează), dar o consider cea mai importantă expoziție de artă contemporană găzduită anul acesta de către MAC. Din păcate, la vernisaj au venit mai puțini vizitatori și (mai ales) mai puțini jurnaliști decât au fost la dezamăgitoarea expoziție „La Strada” a școlii de fotografie a lui Bebe Pitei (cum am scris deja pe FB, m-a dezamăgit felul în care a fost exploatat mediul plin de potențial al noii Peninsule). Să fie din cauza unei nesemnificative lansări de carte („Simplitatea risipirii”) care fusese programată tot la 18:00, deși vernisajul Vrana a fost anunțat cu mai multă vreme în urmă? De o soartă asemănătoare a suferit vernisajul CONTAMINAZIONI 014 de anul trecut, când mai toți erau plecați la deschiderea festivalului kitsch – pardon! – antic Tomis… Concluzia mea: au trecut 2000 de ani, dar la capitolul cultură ne prindem la fel de greu noi, cei de pe coasta barbară…