Oh, blestemat cel ce s-a trezit din somn și-a contemplat amurgul omenirii! Ce „Atlas voluntar”¹  e omul- cum masochist privește singur universul, știind că tot ce a clădit are să se destrame. Cum se zbate omul modern între sacru și profan, încercând să redescopere sensul! Pe bună dreptate, când realizăm faptul că ideea de „sens în lume”, și „sensul lumii” pornesc dintr-o presupoziție- și anume aceea că viața și lumea ar avea, de fapt, un sens- nu putem decât să ne îngrozim, întrebându-ne dacă viața merită trăită. Probabil prima întrebare la care ar trebui să găsim răspuns ar fi aceasta: „merită viața să fie trăită”? Realmente, înainte de a porni în jocurile minții; înainte de a clădi castele de gândire și de-a aduce reforme menite să reîmprospăteze spiritul istoriei, trebuie să vedem care este telosul (scopul, finalitatea) vieții pe pământ, dar mai ales dacă există vreun scop:

„Nu există decât o problemă filosofică într-adevăr importantă: sinuciderea. A hotărâ dacă viața merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentala a filosofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii, vin după aceea. Acestea sunt doar jocuri, dar mai întâi trebuie să răspunzi.”²

În primul rând, observ ca fiind de-a dreptul irațional să încercăm să trăim spre a muri în numele marilor idealuri, asumându-ne totodată teoria conform căreia viața nu e nimic mai mult decât o întâmplare [ne]fericită. Chiar mânați de cele mai nobile principii morale, acțiunile noastre nu și-ar găsi sensul dacă singura lege care ar guverna ființele vii ar fi legea darwinistă a luptei pentru existență și selecție naturală. Astfel, dacă o viață de după moarte n-ar exista, totul ar fi justificat– chiar și crima. Ba mai mult, sinuciderea n-ar fi numai un lucru rațional pe care l-am putea face, dar probabil ar fi chiar singura alegere rațională. Am gândit în sensul acesta un exercițiu mental: presupunând că ni s-a confirmat că Dumnezeu nu există, iar viața de după moarte e doar un mit, ce ne-ar împiedica să jefuim, ucidem; să ne sinucidem? Realmente, singulul principiu care ar guverna în cazul în care tu și presupusul tău oponent tău v-ați afla ipotetic într-o confruntare pe viață și pe moarte într-un loc fără martori, ar fi principiul biologic al supraviețuirii celui mai puternic (am precizat că nu ar fi martori, spre a nu naște o posibilă frică de închisoare ). E rezonabil să spunem astfel că fără un principiu divin-indiferent cum l-am numi-, o crimă ar fi întocmai justificată (la fel în cazul sinuciderii). Practic, ceea ce vreau să spun este că în cazul în care am privi lumea dintr-o perspectivă strict materialistă, ar trebui prin urmare să apelăm la instinctele animalice de bază- și să ni le satisfacem. Până la urmă, trebuie să conștientizăm că în cazul unui univers strict material, odată cu moartea individului, moare și conștiința sa, simțul său istoric, dar și amintirile sale.

În al doilea rând, o abordare cumva „poetică” asupra vieții  este de asemenea greșită, căci nu putem  să-i dăm noi sens vieții, așa cum nu putem spune „această piatră are X sens în viață” . „Sensul vieții pietrei” – sau mai bine zis lipsa sensului vieții – este un fapt predeterminat. Astfel, ceea ce ne-ar rămâne să facem ar fi să căutăm sensul,  nu să-l făurim; căci dacă finalitatea  unei semințe este de a ajunge copac, nu putem noi să-i spunem că-și poate defini sensul, încercând să devină o pasăre. În ceea ce privește finalitatea biologică a unui organism, totul ne este clar, dar rămâne să mă întreb dacă nu cumva sufletul ar fi un soi de extensie a finalității biologice- în alte cuvinte, sufletul ar fi ceea ce ar permite conștiinței care a fost separată subit de trup să-și împlinească devenirea. Desigur, acest lucru este doar o speculație, și mai degrabă îl văd ca pe o necesitate; poate chiar năzuință, nu ca pe un argument.

În mod negreșit, dacă nu există un sens, un scop sau Dumnezeu, eforturile noastre de a clădi națiuni; de a ne îmbogăți cultural și spiritual, precum și de a descoperi mecanismele științifice din spatele universului ar fi în zadar. Astfel, scopul în viață (sau ideea de Dumnezeu) nu vine ca o certitudine, ci ca o necesitate: căci omenirea va dispărea într-un final, iar odată cu ea tot ceea ce a clădit ea, toate mecanismele descoperite și tot progresul tehnologic, spiritual și intelectual. Astfel, nimicul (neantul) necunoscând timp și spațiu; neavând un simț istoric, n-ar putea „să-și aducă aminte” de omenire- de acea specie care a ajuns pe culmile gândirii, contemplându-și propria inutilitate. Mergând mai departe cu exercițiul mental, să ne imaginăm că după dispariția omenirii nu ar mai exista memoria unui anume tânăr filosof ce a atins culmea înțelegerii universului și s-a îndrăgostit de o frumoasă fată- iar tânărul nu va putea profita de pe urma acestei cunoașteri, căci ea s-a evaporat în neant împreună cu conștiința sa …și cu dragostea sa pentru respectiva fată. Realmente, totul ar muri odată cu noi: un mort nu poate să perceapă plânsetele și părerile de rău ale celor dragi- și la ce bun? căci vor muri și ei, iar odată cu ei, va muri și suferința lor. Putem zice astfel că într-un sens materialist, că viața este doar un travaliu ce se sfârșește în neant? și de ce să nu înfruntăm mai devreme inevitabilul?

„Nu înţeleg cum a putut până acum un ateist, ştiind că nu există Dumnezeu, să nu se omoare imediat? Să-ţi dai seama că nu există Dumnezeu şi să nu-ţi dai seama imediat că tu însuşi ai devenit prin aceasta Dumnezeu este o inepţie, altminteri te omori imediat. În momentul când ai ajuns însă la această conştiinţă – tu eşti domn şi împărat şi nu te vei omorî, ci vei trăi în gloria cea mai sublimă. Şi numai acela care primul a ajuns conştient de aceasta trebuie să se omoare singur neapărat, altfel cine va începe şi va demonstra? Eu mă voi omorî negreşit pentru a începe şi a demonstra.[…] Timp de trei ani am căutat atributul dumnezeirii mele şi l-am găsit: atributul dumnezeirii mele este Voinţa suverană, absolut liberă! Iată tot ce aş putea să-mi demonstrez, în punctul esenţial, nesupunerea şi totodată libertatea mea nouă înfricoşătoare. Pentru că este într-adevăr înfricoşătoare. Îmi pun capăt zilelor, ca să-mi afirm nesupunerea şi libertatea ”³

Vreau să menționez că nu doresc să susțin viziunea ateistă, deși o înțeleg, și-n multe privințe mi-e frică că ar putea să fie justă. Ceea ce doresc în schimb să fac este să înțeleg ce sens ar putea să aibe viața dincolo de presupoziții, prejudecăți și răspunsuri poetice. Omul nu poate să plutească în gol fără o ancoră; nu poate să trăiască în lipsa unor repere clare- și până și cel mai dezordonat om are în mintea sa o viziune a ordinii lucrurilor în lume (fie ea și eronată). În fine, nu pot să percep rostul unui spirit precum cel din perioada iluministă, animând de fapt mințile cele mai iluminate spre… neant- adică un progres ce se sfârșește subit, din cauza faptului că pur și simplu conștiința omenirii e la fel de vulnerabilă în fața putreziciunii ca și carnea. Să nu reușească oare conștiința să transceadă carnea? în fond, trebuie să realizăm faptul că trupul e „proiectat” să moară- singurul lucru ce ar putea salva spiritul istoric și omenirea în general ar fi astfel ideea unui suflet și un sens; probabil un Dumnezeu.

„Viața face din fiecare din[tre] noi o zdreanță;anii de zile ne învechesc visurile și mădularele;contactul cu oamenii ucide prospețimea și râvna nătângă după „ideal” ;dragostea devine un joc sterp și un obiect de știință; instinctele se năclăiesc; inima o pompă care scârțăie;[…]totul este o alandala jalnică,în care năucirea noastră singură mai pare a păstra o urmă de logică și de cuviință,când universul e o zdreanță,iar speranța noastră petecul ei inefectiv și invizibil.”⁴

 

În fine, ideea de Dumnezeu pentru alți filosofi precum Friedrich Nietzsche nu indică nimic altceva decât o slăbiciune a omului în fața conștientizării inutilității vieții. De altfel, ideea de Dumnezeu și viață de după moarte ar avea un sens terapeutic, iar noi ne creem [Dumne]zeul în imaginea noastră, în funcție de „demonii interiori”, adică în funcție de nevoi:

“Vai, fraților, Dumnezeul acesta ce l-am făurit era opera săvârșită de mâna omenească, și o nebunie cum sunt toți zeii.[…] Ce s-a întâmplat atunci fraților? Eu care sufeream, m-am supraînălțat, am dus pe munte propria cenușa și am nascocit pentru mine o flacără mai strălucitoare- și iată că nălucirea s-a indepartat de mine![…]  Sihastrule, tu pășești pe căile creatorului: vrei să făurești un zeu din cei șapte diavoli ai tăi!”⁵

Cum ne complacem în mizerie și ne-ascundem după tâmpe râsete tristețea! -și oare cum altfel să transcendem carnea, dacă nu blamând-o, tânjind spre culmi mai înalte, spre nevoi justificate, precum cea de sens sau Dumnezeu? Într-un sens, naivitatea și frica ne fac eroi; mărșăluind astfel în numele eliberării conștiinței de inevitabilul destin al putreziciunii, naștem ideea de suflet.  Această briliantă idee ce ne-a mascat inutilitatea; această iscusință patetică- și ce mecanism fantastic a născut natura, ce frică naște-n noi amenințarea neființei!

„Eroul este un laș care sub influența fricii fuge spre primejdie.”⁶

Sinuciderea e tot un produs al fricii; sau mai degrabă un soi de lipsă de răbdare- dar o viață trăită-n suspans; simțind amenințarea neantului este o sinucidere constantă, un fel de moarte a spiritului ce se petrece în fiecare zi, în fiecare clipă. Realmente, Cioran punctase bine când s-a întrebat dacă nu cumva adevăratele sinucideri sunt acelea ce nu se consumă: ce poate fi mai crud decât un travaliu dureros înaintea atingerii momentului morții?!

Problema sinuciderii este legată de însăși conștiința omului și de mecanismul suprimării conștiinței. Suntem incapabili să ne concentrăm pe un țel un timp îndelungat; incapabili să ne dedicăm procesului, dezarmăm înainte ca actul să înceapă, fiind distrași de cele mai puerile gânduri, ne vedem deseori în situația să fim „prea obosiți” pentru a muri. Viața ca uitare- numai așa vom putea reprima tentația macabră, uitând, suprimând conștiința. Conform lui Cioran, în viață un exces de conștiință e fatal- să fie oare o minte prea lucidă ceea ce facilitează apariția unor astfel de probleme filosofice? În fine, înainte de a ne pripi, ne putem juca cu raționamenele, întrebându-ne „de ce e ceva, mai degrabă decât nimic”- într-un sens, aceasta e întrebarea care-i blochează pe oamenii de știință [materialiști].

„Vom putea, fraților, să ne unim toate singurătățile, vom avea stăruința și curajul de a muri pentru tot ceea ce n-am trăit?[…]

Tot ce vom trăi să fie pregătiri și trepte ale elanului suprem. De multe ori va trebui să murim de elanurile și în elanurile noastre, ca un ultim avânt să nege viața în culmile ei.”⁷

1. Atlas era titanul din mitologia greacă care ținea bolta cerească pe umerii săi
2.Albert Camus- Fața și reversul, Nunta, Mitul lui Sisif, Omul revoltat, Vara,Ed. Rao, București, 2014, pg. 137 (Începutul mitului lui Sisif)
3.Feodor Dostoievski- Demonii,Ed. Polirom,2007, pg. 866
4.Emil Cioran-Razne,Ed.Humanitas,2012,pg.95-96
5.Friedrich Nietzsche- Așa grăit-a Zarathustra,Ed.Antet, editor George Emil Botez-1916,pg.23, 53
6.Emil Cioran-Razne,Ed.Humanitas,2012,pg. 42
7.Emil Cioran-Cartea amăgirilor,Ed. Humanitas, București, 1991, pg. 32, 76

Athanor