Constanța este amuzantă, mai ales dacă circuli cu autobuzul. Acest gen de gregaritate cotidiană te poate scoate din minți, totuși. În mod straniu, tot ce putea fi hilar la tandrul început devine treptat acreală interioară, una capabilă să te consume până la instalarea depresiei. La prima vedere, oamenii care folosesc autobuzul sunt foarte triști. Poate e firesc să fie așa într-un oraș dedicat violent autoturismelor. O privire mai atentă, dublată de un studiu încăpățânat și aproape indiscret, poate revela, însă, aspecte care frizează pitorescul. Clienții autobuzelor nu au niciodată problema intimității, mai ales dacă le sună telefonul. Astfel, ai ocazia să asiști la discuții hotărât viscerale, chiar dacă distanța față de vorbitor ar trebui să te pună la adăpost de pletora detaliilor. Principalul subiect de discuție sunt bolile de orice natură. Fie că vorbim de atacurile cerebrale, despre scabie sau bolile rușinoase, intimitățile sunt devoalate cu o nonșalanță care ar face să roșească și un semafor. Discuția se poate întinde pe toată distanța călătoriei, timp în care, dacă ești puțin ipohondru, va trebui să te programezi urgent la medic. Un prurit insistent, o aritmie, o tuse uscată, astea sunt cele mai lejere consecințe ale excursiei până la capăt de linie. Mai puțin amuzantă, însă, este educația muzicală cu forța. Nimeni să nu-și imagineze, totuși, că tinerii amatori de veselie publică și pedagogie vor aborda genuri muzicale clasice, deși, de când cu recentul succes local al lui Andre Rieu, e posibil să vedem schimbări radicale în atitudinea manelistului urbanifer. Situația se agravează, desigur, dacă îi atragi politicos atenția ipochimenului. În primul rând te va privi tâmp, apoi se va indigna pentru că atentezi la libertatea de expresie, apoi te va potopi cu un val de spută, înjurături și amenințări care te vor face să-ți reevaluezi radical concepțiile despre umanitate. Dar poate că sunt eu prea aspru, în fond cine are chef să asculte Recviemul lui Verdi la șapte dimineața? Tot o muzică veselă e mai bună, că parcă te mai scoate din depresie și altfel te prezinți la locul de muncă. Apoi, folosirea autobuzului are și un aspect pozitiv, pentru că desființează mitul vârstnicului neputincios. În situații care presupun înghesuială, aparenta fragilitate a celor care populează culoarele mașinii dispare, mai precis se metamorfozează într-un set de coate viguroase la coaste, dacă ești norocos, sau în dantură, dacă te afli sub semnul ghinionului. Tot acest studiu antropologic este completat de omniprezenta duhoare, în fapt un cocktail mustos de ceapă, usturoi, bere trezită, naftalină și acreală de subțiori care variază în intensitate și nuanțe în funcție de anotimp. Îmi fac totuși datoria de onoare să menționez că situațiile de mai sus sunt valabile dacă reușești să urci în autobuz. În primul rând, vehiculul apare în stații cu frecvența apariției Sfântului Graal în istorie, chestiune absolut deranjantă când pe-afară bate vânt de cod galben iar tu ești portocaliu de frig. Apoi, treptele mașinii sunt atât de înalte, încât Stephen Hawking n-ar putea vreodată să fie client la RATCului, el sau orice altă persoană care se folosește de un cărucior pentru deplasare, inluzând aici bebelușii, cu tot ajutorul matern. Știu că situația descrisă până acum nu este specifică unui singur oraș, dar pe mine mă doare în Constanța și nu în Calafat.
Ce e de făcut în situația dată? În mod cert e nevoie de investiții, puțin probabile în aceste vremuri de restriște, după cum e nevoie și de o minimă sclipire de inteligență în conducerea companiei de transport local, la fel de improbabilă, din păcate. Salvarea poate să vină din atitudinea voinicească și decisă de a lua trotuarele la picior.

Hei, stai, nu avem nici trotuare