Astăzi, un mit precum cel al lui Ovidiu nu există decât în măsura în care este confiscat de către instituțiile de tot felul și transformat eventual (pentru că nici măcar asta nu reușim să facem în totalitate) în pretext turistic, în „brand”. În general, locul poeților și al poeziei este cu grijă supravegheat, ca nu cumva să se scoale din mormântul domestic săpat de către școală (copiii învață la școală despre poezie pentru a fi cu toții siguri că nu vor fi mai vreodată curioși față de ea vreodată, doar respectuoși, adică ignoranți; neîngrădită, creativitatea ar fi periculoasă).

Într-un fel, Ovidiu nu a existat, este doar numele care ne garantează că poezia a fost exilată cândva pe această „coastă barbară” și, sperăm, nu se va mai întoarce (în mod manifest) pentru a ne demonstra, poate, insuportabilul fapt că suntem poate cel mai provincial oraș cosmopolit, cel mai vechi oraș care, extinzându-se permanent pe orizontală și pe verticală, persistă în non-urbanitate (Constanța a trebuit să înghită multe comune pentru a deveni o indecisă aglomerație urbană). Au existat, după 1989, diverse tentative (în poezie sau în artă) de a sfida acest „spirit al locului”, mai toate „exportate” și/sau aspru pedepsite. Dincolo de exagerările acestea (pseudo)filosofice (îmi asum ridicolul lor), acest spirit băltit, nu vă faceți griji, este în și printre noi.

Pentru că am primit confirmarea că unii oameni nu înțeleg din articolele mele decât că scriu „de bine” sau „de rău” despre cutare artist sau cutare expoziție, voi scrie despre recent-încheiata expoziție „Ovidianum” că a fost „foarte bună” (ghilimele sugerând însă nu atât un sarcasm „distrugător”, ci un entuziasm temperat de rezerve). În sensul în care, coordonați de profesorul Ion Codrescu, masteranzii Facultății de Arte (cărora li s-au alăturat și câțiva artiști din Constanța, Brăila și Galați) au expus, per total, lucrări decente, unele suficient de memorabile încât să mă facă să renunț la unele dintre așteptările mele nerealiste. Dar, evident, mă aștept în continuare ca, ținând cont de potențialul unei asemenea teme, să o depășească cumva și să pună mize actuale (nu este suficient să spui că „Ovidiu este contemporanul nostru” pentru a-l aduce în actualitate), nu doar cele ale artelor frumoase și-atât (lucrul acesta încerc să îl explic în fel și chip, știu că mă repet). Până atunci, să vedem la ce ne putem cu adevărat aștepta – o perspectivă echilibrată, nu?

Cu o mare diversitate de abordări (deși mai toate reductibile, cum ziceam, la estetism), lucrările din expoziție, aranjate cvasiarbitrar în expoziție, ar putea fi încadrate în următoarele categorii largi (care interferează): ilustrări ale biografiei („Advenire” a Sabinei Voinea este poate cea mai reușită din această categorie) și operei (multe lucrări poartă titlurile „Amores” și „Metamorfoze”) poetului, reprezentări ale Tomis-ului (Ionela Andrei-Hederfai, tripticul „Porțile Tomisului”), amestecuri de imagine și poezie, reprezentări (figurate, abstracte) de „stări”.

Un nostalgic al picturii de acum mai multe secole ar spune că punctul forte al expoziției l-a constituit tripticul alegoric pe care l-a expus Gabriela Georgescu (intitulat „Amores” în această expoziție, dar reprezentând, de fapt, o alegorie a trei anotimpuri). Și totuși, din principiu, reconstituirii fidele îi prefer o recreare a spiritului, ca în ciclul „Amores” al Ioanei Predescu (cu mijloace moderne și o anumită violență arhaică) sau ca în lucrările lui Vali Oancea, poate cele mai izbutite din punct de vedere tehnic, alături de cele ale Alexandrei Barbu (care par realizate pentru un film de genul acelora care portretizează brutalitățile Antichității, fie și într-un mod hollywoodian, ca „300”). Dar, cu vreo câteva alte excepții (cele două portrete ale Constantinei Lepădatu, poate și nudurile Mădălinei Jiji, despre care voi mai scrie), zona confruntărilor directe cu tema ovidiană este parcă sufocată într-un fel sau altul de patetism (recordul îl deține Ana Găvănescu cu „Portretul lui Ovidiu”), chiar și acolo unde este aproape contrabalansat de inventivitate (ca în „Umbra” Mihaelei Dobrin, „umbra” fiind, evident, silueta lui Ovidiu) sau de umor (la Vasilica Grigorov).

Compozițiile abstracte  (Ștefan Axente, Oana-Cătălina Bucur, Mihai Eremia, Beatrice-Ligia Rădoi ș.a.) sau în proximitatea abstractului (Adriana Bida, Theodora Pavel, Cristina Tudorache, ș.a.) alcătuiesc o surprinzător de mare parte a expoziției, dar triumfurile din zona aceasta par să treacă în plan secund (cu excepția notabilă a noilor lucrări ale lui Tudor Tițoiu, în care exploatează la maximum conturul continuu, semnalând, poate, un punct culminant sau un sfârșit de etapă). E nevoie de mai mult de o privire pentru a sesiza, de pildă, forța cologravurilor Doinei Misian sau a lucrărilor în aquaforte semnate de Tudor Șerban.

Apoi, față de abstracțiunile din această expoziție (sau din alte expoziții locale), Iulia Pană se impune prin idei; în cazul de față, pentru lucrarea „Metamorf sonor”, a transformat poezia în vibrație sonoră măsurabilă într-o formă vizuală, „waveform”-ul. (Un joc între senzorialul „abstract” și cel „concret” observasem și în lucrarea video „vid(e)ovid”, redată la vernisaj, din păcate, în condiții mai puțin decât ideale.) În fine, Gheorghe și Jana Andreescu și mai ales Yîldîz Duagi (cu două lucrări fotografice de mari dimensiuni și de mare impact, „Ex Ponto” – care îmi amintește puțin de valurile altei artiste contemporane, Vija Celmins – și „Singurătate”) reușesc să abordeze altfel o specie pe care, din păcate, mulți pictori constănțeni (Eugen Albu și Dorin Barbu, dintre cei care au expus aici) încă o concep într-o manieră vetustă – marina.

Expoziția de pictură și grafică „Ovidiana” a fost, cu alte cuvinte, un „vârf”, adică una dintre cele mai bune (și realiste, pentru că este sesizabilă inegalitatea) reprezentări ale panoramei „artelor frumoase” din Constanța, unde sunt indicate atât limitele, cât și potențialul. Valoric superioară altor expoziții găzduite de același spațiu, Art Gallery Constanța (precedenta „Convergențe plastice” și actuala „Conexiuni cromatice”, titluri nefericite așa cum arareori se mai pot vedea), sau de alte spații de la noi (încă prea puține), „Ovidiana” este și încă un motiv pentru a spune (și știu că v-am făcut deja capul calendar) că se poate și altfel. Părerea mea…