„BUCUREȘTIUL ESTE CAPITALA ȚĂRII, IAR CONSTANȚA ESTE CAPITALA VACANȚELOR”, glumea cineva la evenimentul de aseară de la Institutul Cultural Turc „Yunus Emre” (4 ani la Constanța). Într-un maxi-taxi se auzea din difuzoare: „BURN IT UP” (oare eram singurul care se gândea la „metaforele focului în versurile reggaeton”?). Am auzit alte hituri (de data aceasta molatece) în dimineața următoare, pe când îndreptam spre festivista Peninsulă. La aceste lucruri și la cruntele atentate pariziene mă gândeam mergând pe Canarache, trecând și pe lângă acea clădire care imită „Arche de la Défense” din Paris, dar lângă care erau mulți saci menajeri în dimineața aceasta.

Mai puțin contează ce am văzut pe la Cazinou și ulterior. Mă rezum la ceea ce am văzut în Piața Ovidiu – grupulețe amorfe de oameni, familii ce agitau anemic stegulețele pe băț primite cadou de Ziua Națională a Dobrogei, așa cum aflăm din pliantele adiacente – și în interiorul MINAC-ului (cum este prescurtat pe un afiș numele Muzeului de Istorie Națională și Arheologie din Constanța), unde am avut o „surpriză”. Expoziția de pictură „Motivul dobrogean în arta contemporană” s-a dovedit a fi o reciclare a unora dintre lucrările expuse anterior la „Dobrogea interbelică. Lumina secretă a Dobrogei de la Sulina la Balchik” (câteva dintre picturi par să aibă titlurile greșite sau schimbate, nu am aflat și de ce).

Despre expoziția de acum ceva vreme de la Muzeul de Artă am scris (textul se numea „SuperBalchik 2015. Un eseu despre (ne)întoarcere”), dar nu am și publicat. Așa că voi relua în paragrafele următoare o parte din ce am scris. În rest, ce să mai zic? Titlul expoziției actuale este o mare gogoașă gonflată: Balcic, Mamaia și Sulina pentru o tabără de pictori în viață, dar mai mult pe stil interbelic = Dobrogea în arta contemporană? Să fim serioși…

*

Expoziția celei mai recente ediții a taberei de pictură a Asociației „Pontul Euxin”, „Dobrogea interbelică. Lumina secretă [sic] a Dobrogei de la Sulina la Balchik”, a fost vernisată exact în acest spirit necritic, începând cu ideea de continuitate în raport cu tradiția reprezentată chiar de restul tablourilor din muzeu (ceea ce ignoră distanța dintre conservare și impunere, ceea ce trece între paranteze distanța istorică și valorică în numele unei tradiții „eterne”) și terminând cu previzibila negare a „șocului” ca valoare a modernității, caracteristică tuturor încercărilor de ieri și de azi de a restaura o versiune mai „blândă” a modernității pe post de premodernitate. În mod ironic, artiștii și lucrările pe care le-au expus aici, la Muzeul de Artă din Constanța, par să vorbească involuntar despre imposibilitatea unei întoarceri la Balcic. S-a putut și se poate organiza o tabără de pictură la Balchik-ul concret de astăzi, dar acel Balcic de altădată a trecut iremediabil în plan mitic.

Poate că suprainterpretez, dar este elocvent faptul că sunt anumite imagini din Balchik și din Sulina care se repetă în aceste lucrări în moduri care nu se rezumă la clasica „temă cu variațiuni” (cele patru anotimpuri: ciclul „Delta…” de Laura Macri). Uneori, parcă ni se atrage atenția asupra convenției, asupra contextului: aceeași „Casă la Sulina” este pictată de către Răzvan Augustin Radu de două ori (cu dimensiuni și texturi diferite), iar Andrei Tudoran atârnă deasupra unui peisaj în care predomină cerul o pânză mai mică, în care este redat același cer cu nori puțin diferiți. Catedra și Farul din Sulina sunt redate de Constantin Rusu din mai multe puncte de vedere explorate în succesiune, iar Adrian Crîșmaru expune „Paleta-farfurie” pe care a folosit-o, constituind în fața tabloului „Țărmul de la Mamaia” un ecou vizual.

Desigur, „modernitatea” unor asemenea strategii este mai degrabă difuză, fiind mai evidentă actualizarea formală pe care o realizează Cristian Gabriel Lăpușan, Ioana Popa sau – mai ales – Dominic-Petru Vîrtosu (asupra căruia mă voi mai opri) – pictori tineri care se înscriu în orizontul picturii „neo-figurative” a anilor 2000. Realismul pe care îl etalează Cristian G. Lăpușan în „Dimineața la Balcik” este într-un raport complementar cu tradiția „școlii de la Balcic”, dar nu același lucru se poate spune despre Vîrtosu, care introduce ironia și colorismul frenetic al celor din grupul „Rostopasca” în „mijlocul” (în ultima sală, de fapt) acestei expoziții altminteri reverente față de interbelici. De la panotarea făcută de către pictor în ultima clipă până la însuși subiectul lucrărilor (o piatră funerară din Cimitirul maritim de la Sulina în „Sacred”, un dric abandonat în mijlocul nuferilor în „Uitat de lume”), totul pare să trădează o poziție ușor neconfortabilă, dacă nu polemică. Ceea ce îmi dă speranțe că vom vedea cândva și alte abordări, care se abat de la mentalitatea de pictor care lucrează cu spatele la peisajul urban – Mamaia nu este prezentă decât în titluri, e ca și cum „monstrul kitsch” care este Mamaia de azi ar putea dispărea doar prin gestul artiștilor de a nu-l reproduce – și ajung în Balchik doar pentru a picta aceleași locuri ale Balcic-ului interbelic.

Revenind la oile noastre, sunt poate prea aspru. Picturile în cuțit de paletă (ciclul „Princes [sic] Gardens”, „Sand in Your Shoes” ș.a.) ale lui Valentin Marian Ionescu nu se distanțează considerabil de tradiție, dar au o vervă incontestabilă și o desfătare inclusiv texturală. Peisajul marin (cu „zoom”) din „Mamaia” de Rodica Crîșmaru e simplu, dar provoacă o impresie puternică – și, la fel, nu pot spune că nu există un anumit farmec în tonurile de verde pe care le folosește la maximum Dragoș Bojin („Peisaj Sulina”). Doar în prima sală (cu lucrările cele mai apropiate de abstractizare) am senzația acută de sufocare cu aer de atelier.

Peste toată această expoziție „domnește” însă enigma pe care o reprezintă lucrările lui Duka István Kudor. O lucrare abstract-expresionistă (singura din această expoziție) este intitulată „Stuf”, „Grădină” este, de fapt, o marină dinspre larg (?) înspre țărmul destul de îndepărtat (o perspectivă oricum neobișnuită), iar „Sulina” (!?) este o pictură semi-abstractă difuză, în care fundalul pare să indice un apus de soare, iar restul tabloului este reprezentat de inflorescențe vagi care mie îmi sugerează un soi de peisaj (subacvatic?) tropical. Să fie cele trei lucrări realizate de cu totul alți artiști, să fie titlurile pur și simplu schimbate între ele? Tensiunea aceasta dintre titluri și suprafețele lucrărilor, manierele diferite (în mod și mai derutant, lucrările care ar putea fi găsite pe Internet nu seamănă cu niciuna dintre aceste trei lucrări) le înțeleg ca pe un mic act de subversiune, poate un mic pas spre afirmarea de către artiști a următoarelor lucruri:

Taberele acestea de artă plein-air sunt doar atât (și conștientizarea acestui lucru ar trebui să-i conducă spre o lărgire a orizontului), Dobrogea (de ieri sau de astăzi) nu ar trebui să se reducă la aceste zone de coastă, orașele acestea de coastă nu ar trebui să se reducă la câteva imagini predilecte și nu ar trebui să fie trecută sub tăcere diversitatea concretă a peisajelor, nu ar trebui să fie tratate elementele contemporane drept prozaisme care amenință integritatea „Artei”, pictorii ar putea să nu fie doar „pictori care pictează”, organizatorii ar putea să depășească narațiunile sentimentale până la monotonie, pur nostalgice și încărcate de clișee precum „lumina specială a locurilor”… și abia atunci vor găsi ceva mai mult decât „Dobrogea interbelică” (deloc „secretă”). Dar și asta ar fi doar o altă narațiune, nu-i așa?

(septembrie-14 noiembrie 2015)