Am explicat deja de ce am ieșit tot timpul la vot, de când am îndeplinit vârsta legală.
Anul ăsta, am două motive în plus.
Primul, că pe 21 decembrie, președintele României pe care îl alegem acum, pe 16 noiembrie, va fi învestit oficial, va depune jurământul prezidențial. Deci, la fix 25 de ani de la lovitura de stat din anul 1989, țara noastră va avea la Cotroceni un nou locatar.
Vă dau cuvântul meu că nu pot să stau acasă știind că pentru dreptul meu de vot au murit tineri, poate la fel de entuziaști ca și cei care ies de câteva zile pe străzile României. Mă tot gândesc unde am fi fost acum fără ei, fără curajul lor de tip mucenicesc, fără jertfa lor de sânge. Memoria lor nu mă lasă să stau în casă.
Cel de-al doilea motiv este că nu vreau să-mi reproșez în nici măcar o zi din următorii cinci ani că n-am făcut tot ceea ce a depins de mine ca România să meargă înainte și să nu se întoarcă în urmă cu fix 25 de ani. Dacă vreodată voi fi întrebat “ai fost la vot?” nu vreau să pun capul în pământ și să mă lamentez spunând că n-am avut cu cine. Și să mi se replice, “atunci așa-ți trebuie”.
Nu.
Eu vreau să-mi asum viitorul României, atât cât ține de mine. Vreau să-mi asum laude (că cel votat de mine a făcut bine), vreau să-mi asum înjurături meritate (că cel votat de mine a dat chix).
E adevărat, n-a curs lapte și miere din 1989 și până azi.
Nici după 2014 nu va curge numai lapte și miere.
Doar că, la orizont, se vede prea multă fiere ca să stai în casă.