Trăim vremuri în care motivaţia elevului de-a învăţa e tot mai mică, el vede cu uşurinţă cum urci în viaţă graţie banilor şi nicidecum a ştiinţei, iar pentru asta nu ai nevoie de facultate sau de carte, ci de niscaiva impertinenţă. Trăim vremuri în care există o criză deja cronicizată a modelelor; elevii sunt educaţi cu televizorul, cu internetul, detestând cu adevărat şcoala. Nu vorbim aici de excepţii, ci de marea masă pe care noi, profesorii, o cunoaştem prea bine. Fireşte, există multe cauze, mai mult sau mai puţin pertinente: programe şcolare învechite care încorsetează, absenţa libertătii de gândire, a creativităţii, criza generalizată a societăţii, fascinaţia internetului, programele de doi lei de la televizor, părinţii plecaţi la munci prin Spania sau, chiar de sunt prezenţi, împovărarea acestora cu grija zilei de mâine. Dar peştele de la cap se-mpute. Şi dacă ne uităm la ce oameni ne conduc de peste douăzeci de ani, la cât şi-au bătut aceştia joc de noi, violându-ne buna-credinţă, nu ne e greu să vedem unde sălăşluiesc anumite cauze, atât timp cât la putere există şmecheri, oameni care fură sau care plagiază. Da, elevul detestă azi şcoala mai mult decât în alte timpuri, societatea si oamenii de la putere nu i-au ajutat să vadă noima acesteia, ei n-au fost încurajaţi, nu au fost stimulati spre a învăţa sau a veni de plăcere la şcoală, în timp ce profesorii sunt tot mai stresati de maldărul de hârtii pe care trebuie să-l facă, uitând de sufletele elevilor. Pe-acest fond al stării tensionate între elevi şi şcoală, să le punem camere şi-n timpul orelor, cât să se simtă fix ca-ntr-o închisoare, urmăriţi pas cu pas, tocmai ca ura lor să fie şi mai mare. Să le inoculăm teama, în loc să ni-i apropiem, să-i îndepărtăm cu putere, asigurându-i ritos: „camerele video sunt cu ochii pe voi şi-n ore, nu doar în pauze.”

Mi se pare jignitor şi la adresa profesorului. Ca şi cum cineva, plin de mefienţă, se cam îndoieşte de activitatea profesorului de la clasă, de parcă acesta n-ar fi umilit destul de sistem prin salarii jenante, prin munci penibile care n-au treabă cu specialitatea si care nu folosesc nici cât negru sub unghie elevilor. Totul trebuie controlat, uniformizat, profesorii să nu mai fie ei înşişi, ci niste roboţi oficiali, programaţi a sta drepţi şi-a turui lecţia. Un profesor trebuie să-nsufleţească disciplina pe care o predă. Și-ajungem ca-n celebra satiră „Ferma animalelor” dar mai ales ca-n „1984″, binecunoscutele cărţi ale lui George Orwell, din dorinţa exagerată de ordine, putând astfel a se instaura teroarea şi dictatura-n şcoli. Nu e vorba aici că ai ceva de ascuns, e vorba de libertatea spiritului, de prezenţa unui ochi exterior, a „Fratelui mai mare” care vede tot. Aparent aceste camere sunt pentru monitorizarea elevilor. Dar când profesorul stăpâneşte o clasă prin vorbă, nu prin bătaie, care e rostul camerelor? Ca elevă, oricât de bună eram, nu m-aş fi simţit bine cu ele asupră-mi. Dorinţa celor mai mulţi e pentru a fi monitorizaţi profesorii, dat fiind că unii nu-şi fac treaba sau sunt violenţi, şi atunci să-i băgăm în aceeaşi oală pe toţi, mai ales că profesorul nu mai e azi respectat precum odinioară. Am văzut indivizi cu multă ură asupra cadrelor didactice, convinşi fiind că mai toţi îşi bat elevii, iar camerele video ar rezolva situaţia aceasta. Găsim uscături în toate domeniile sociale, fie politicieni, fie medici, fie orice altceva. Dar sunt cazuri izolate şi acolo trebuie, urgent, luate măsuri. Despre unii profesori se spune că nu sunt pregătiţi. E un lucru vechi, acutizat în zilele noastre, mai ales din cauza facultăţilor care primesc studenţi fără examen, cu taxă. Cum e posibil să intri la o facultate, fără a da un examen serios? Dar mai ales cum e posibil să o şi termine cei care nu învaţă deloc?

Cum ar fi o consultaţie, la medic, supravegheată video? Dar o cameră video în cabinetul oricărui director? Din ce am văzut până acum, lumea acceptă neştiind legea, anume art. 272 din Legea 1/2011 a Educației Naționale care afirmă:„Înregistrarea prin orice procedee a activităţii didactice poate fi făcută numai cu acordul celui care o conduce.„ Nu contează că e online sau nu. E un abuz a fi înregistrată ora fără acordul profesorului. Profesorii acceptă din teamă, din supunere oarbă, uneori nici nu sunt întrebaţi, cei mai mulţi cred că aşa o fi legea, iar alţii pentru că se simt cu musca pe căciulă. Văd adesea vehiculată ideea că un profesor care refuză ar ascunde ceva. Sau că, „şi cu ele, şi fără ele e la fel”. Nu, nu e la fel, e acel ochi străin, e acea idee cumplită de control exagerat ce aminteşte de alte vremuri.

Cunosc cazuri de profesori care băteau copii, cazurile au fost mediatizate la televiziunile noastre, iar acum vor camere, tocmai pentru că se ştiu vinovaţi, dorind a arăta că sunt blândeţea şi înţelepciunea întruchipată.

Pe de altă parte, de teamă că alţii ar spune că au ceva de ascuns, unii profesori acceptă orice, căci nu mai au pic de demnitate, la câte campanii negative există împotriva lor. Astfel de camere se pun în urma unui consiliu democratic, profesorii sunt întrebaţi. Şi dacă unul singur refuză înregistrarea orelor, la orele acestuia, camerele vor fi întrerupte, conform Legii.

Se merge până într-acolo, încât, cei ce se ştiu cu musca pe căciulă, amintindu-şi, probabil, de un cerc desenat pe tablă pe care-l numeau „loc de dat cu capul” sau de alte episoade violente, acum fac orele cu uşile larg deschise, într-un mod ostentativ, pentru a dovedi că nu au nimic de ascuns. Un om corect nu cred că ţine, cu orice preţ, să arate acest fapt în exterior. Adică noi, toţi ceilalţi profesori, care ne facem orele cu uşile-nchise, aşa cum e firesc, noi cei care niciodată n-am lovit un copil, probabil ascundem ceva. Cine ştie ce violenţi suntem la adăpostul unor uşi! Ce babilonie ar fi într-o şcoală-n care toţi profesorii ar face orele cu uşile deschise pentru a arăta că nu au nimic de ascuns? Magia orei ar avea de suferit, să nu mai spun că elevii nu s-ar putea concentra, fiind paşi pe hol, discuţii, zgomote inevitabile.

Anumite cadre didactice violente, căci există peste tot în ţară şi aşa ceva, trebuie să-nţeleagă că sufletele elevilor sunt fragile, că există sensibilitate, timiditate, că ţipetele continue şi manifestările de tip Vişinescu traumatizează şi nicidecum nu îi educă astfel. Şi dacă ei au fost sau sunt violenţi, dacă ei încă ţipă ameninţând elevii, nu înseamnă că toţi profesorii sunt astfel.

Oricând primesc, la ora mea, elevi din alte clase, oricând aş primi şi adulţi dacă vor să vadă cum decurge ora. Aşadar nu e vorba de o oră ermetică, ci de ideea de control absurd. De fapt am şi primit, inopinat, fie adulţi, fie elevi din clase paralele care voiau a înţelege la matematică.

Dacă în ’90, ar fi existat această propunere cu camerele video, toţi colegii mei, de la Liceul „Mircea cel Bătrân”, ar fi ieşit în stradă, în semn de protest, profesorii, aşijderea. Nimeni nu ar fi acceptat, poate doar foştii securişti plini de reminiscenţe comuniste. Gheara comunismului fusese traumatizantă, gheara unei societăţi distopice era prea aproape, încât cei mai mulţi ar fi refuzat ritos orice urmă de control absurd. Nu-i puteai păcăli atunci că ar fi semn de modernizare sau de siguranţă. În ’90, mirciştii au ieşit în curte, strigând „Jos directorul”, aşadar aveau un curaj fantastic, nu mai acceptau nimic legat de comunism. Şi vorbesc aici despre elevi extraordinari, de la cel mai bun şi mai vechi liceu din Constanţa. I se spunea Bastilia, înainte de revoluţie, întrucât semăna cu o închisoare, iar uneori nu ne lăsau să ieşim din curte, în pauze. După ’89, spre bucuria noastră, nu am mai avut interdicţii de acest gen, ne-am fi revoltat imediat, dar adevărul e că eram civilizaţi, având cu toţii o educaţie sănătoasă.

Vorbind unora despre „1984″, specificând că a lui Orwell, am fost întrebată ce tot am cu acel an. Nici măcar nu auziseră de carte, însă erau perfect de acord cu ideea monitorizării orelor din şcoli, ba chiar cu ideea unui control cât mai consistent. Ştiam, iar uneori simţeam, că aceşti oameni citiseră doar ziare, eventual Cancan şi literatură de duzină, dar problema e că ei sunt cei mulţi, cei ce conduc cel mai adesea în diverse sectoare ale societăţii. Acum, tineretul nu prea ştie cum au fost acei ani, de dinainte de ’89, ba chiar unii consideră modernizare ideea de a fi astfel controlaţi, iar ceilalţi se pare că au uitat.

Cele mai multe acte de violenţă sunt în pauze. Pentru securitatea elevilor, conform Legii, camerele pot fi pe holuri şi în curte, iar la examene sunt obligatorii. E responsabilitatea cadrului didactic ca, în decursul orei, elevii să stea cuminţi. Dacă unii fură sau sunt acte de violenţă, în timpul orei, acestea ţin, uneori, şi de modul în care profesorul stăpâneşte şi colaborează cu acea clasă.

În aceeaşi ordine de idei, aşa cum la examene sunt camere, aşa cum se corectează cu supraveghere video, tot astfel ar trebui să existe şi la numărarea voturilor, atunci când sunt alegeri, tocmai pentru a nu fi fraudate.

Dacă extindem acest raţionament orwellian, atunci să fim monitorizaţi, de către ochi străini, minut cu minut, chiar şi când dormim. Sau avem ceva de ascuns? E strigător la cer să avem nevoie de magie sau de intimitate!. Fiţi convinşi că se vor găsi capete întunecate, fix cele c-un trecut dubios, care s-aplaude astfel de idei, găsindu-i nenumărate beneficii. Cultura fricii nu va pieri aşa uşor, chiar de e camuflată azi.

Anumite capete ale omenirii, sub aparenţa unui bine universal, nu fac decât un mare rău, ambalat frumos, aidoma roşiei de sticlă şi fără gust, dar mai ales toxică, care ni se serveşte zilnic prin magazine. Şi acest lucru se-ntâmplă în multe domenii, populaţia fiind elegant manipulată şi mergând în spiritul turmei, cu teama inoculată, sub stindardul beneficiilor artificiale şi nocive.

Noica spunea că trebuie să le oferim elevilor stări de spirit, astfel încât ei să aibă dorinţa de cunoaştere. Cu o cameră video asupra noastră, care ne-ar analiza, ne-ar judeca în cele din urmă, nu am mai fi noi. Probabil că unii părinţi ar fi de acord, fie dintr-o grijă mare, având în vedere că există violenţă, sunt cazuri izolate însă, excesiv mediatizate, în detrimentul lucrurilor frumoase care se-ntâmplă cu adevărat în şcoli, fie din cauza acelui mic drăcuşor existent în fiecare, ce nu-ţi dă pace până nu vezi tu cum se mişcă sau ce-o face cutare la oră. Se atentează, astfel, la dreptul firesc de-a fi tu însuţi/însăţi. E foarte trist când vrei să controlezi o întreagă societate.
Da, ştiu, sunt profesori care nu pot stăpâni o clasă, dar atunci e şi vina acelui profesor şi-n mod imperativ trebuie să se discute cu respectivul. Din experienţă, oricât de grobieni ar fi elevii, nu vorbesc de cazuri speciale, grave de ADHD sau de elevi drogaţi, dacă ştii cum să îi iei, cum să pui problema, cum să-i fascinezi prin cunoaşterea ta, poţi avea măcar linişte, dacă mai mult nu vor sau nu pot.
Marcel Căpraru, un om pe care-l admir, afirma într-un articol: „Un popor care pune jandarmi la porţile şcolilor pentru a proteja copiii, transformând şcolile într-o cuşcă, nu iubeşte copiii.” Tot dumnealui spunea astfel, într-un alt articol: „Am fost, pe rând, elev, student, profesor, director de școală, inspector școlar, director de CCD, acum sunt profesor de profesori, și cred că această experiență îmi permite să afirm că preferința față de viața de bou a colegilor mei de compartiment e, în principal, rezultatul școlii. (Atenție, folosesc termenul “bou” nu în sens jignitor la adresa cuiva, ci ca expresie a servituții și a stării și nevoii psihologice de dependență și obediență).” Un lucru foarte adevărat, cred că fiecare profesor a conştientizat acest fapt.

Practic, prin transformarea şcolilor în puşcării, se operează doar la nivel de efect, ignorându-se cauzele, perpetuându-se, în rest, aceleaşi greşeli. Nu vă imaginaţi că elevii devin mai educaţi. Din contră, cei care au înclinaţii negative vor continua să fure chiar dacă au camere în clase, vor continua să se bată, parcă dintr-o sete ascunsă de răzvrătire. Sunt elevi cărora nu le pasă de consecinţe. Nu facem decât să-i înrăim mai mult. Le facem şcoala puşcărie, îi privim ca pe nişte posibili infractori, se vor manifesta ca nişte puşcăriaşi, chiar de reprimă o oarecare perioadă, mai ales că sunt ajutaţi de televiziuni şi internet în acest sens, prin puzderia de ştiri ce conţin violenţă. Şcoala trebuie să fie altfel, elevul trebuie motivat, el trebuie să vină de plăcere. Îmi povestea o fostă elevă, care a fost, acum câţiva ani, la un liceu din Germania, unde şcoala, se ştie, e serioasă. Ea, obişnuită ca în România, le-a propus să chiulească o oră, însă ei nu pricepeau acest fapt. Cum adică să chiuleşti? Ei voiau să vină la şcoală, veniseră pentru că voiau să înveţe, nu pentru că cineva îi obliga. Şi veneau cu plăcere, învăţau de plăcere, îşi alegeau ora la care doreau a participa, erau lăsaţi să mănânce la prima oră, întrucât orele erau matinale şi nu aveau timp acasă. Elevul era respectat, relaxat, profesorul, asemenea. Dar vorbim despre o ţară în care lumea se duce la lecturi publice, unde oamenii plătesc pentru a asculta un scriitor citind dintr-o carte de-a sa, în timp ce la noi, prea puţini citesc literatură, dar foarte mulţi îl ascultă pe Guţă.

Fireşte, până ne vom trezi ca naţie, până vom avea adevărate modele la putere, până când toţi elevii vor avea cei şapte ani de-acasă, şi nu părinţi plecaţi la munci prin Spania sau Italia, sunt buni şi jandarmii în faţa manifestărilor unora. Dar astfel nu se înlătură cauza celor rele. Însă, dacă pe politicienii nostri i-ar fi interesat soarta copiilor făceau schimbări reale, în sens bun, stimulându-i, încurajându-i, motivându-i şi nicidecum experienţe asupra lor, precum şi-ndobitociri asupra profesorilor, prin tone de limbaje de lemn. Dar ce pretenţii poţi avea de la unii care au fost prin minister, de peste 20 de ani, atât timp cât nu cunoaşterea i-a propulsat, nu măreţia spiritului, nu valoarea reală a lor, ci setea de putere?

Setea de putere, putere obţinută cu orice preţ, cel mai adesea fiind vorba de incompetenţi, e cauza multor nenorociri din ţara asta.

Concluzionând, suntem oameni, avem nevoie de libertatea spiritului şi nu de uniformizare sau de programare, simţim cu toţii nevoia de a fi noi înşine, nu nişte marionete pe-o scena tristă sau într-o cuşcă.

Pe de altă parte, mediatizarea excesivă a violenţei din şcoli, precum şi a unor profesori c-un nivel slab de pregătire, are un scop clar în spate, trecând voit sub tăcere şi activităţile frumoase, căci, în orice şcoală, sunt convinsă, se-ntâmplă şi lucruri minunate. Să nu mai spun că televiziunile noastre acordă prea puţin timp olimpicilor din România sau profesorilor remarcabili din şcoli, un subiect neinteresant de altfel. Ce audienţă ar fi atunci? Neglijabilă, desigur. Lumea are o apetenţă spre cancan şi violenţă, spre tragic. O tragedie atrage mai mult decât vreo ştire despre vreun elev sau vreun profesor bun. Şi încă există elevi buni, cei mai mulţi sunt cuminţi, nu invers, încă există profesori care dăruie, profesori cu mult har care trăiesc modest şi care nu dau din coate pentru a ieşi-n faţă cu orice preţ. De ce doar lucrurile urâte să fie mediatizate, cel mai adesea distorsionate şi amplificate? Cum ar fi nişte ştiri cu lucrurile frumoase din învăţământ, cu întâmplările memorabile, cu elevi model, cu elevi sclipitori sau cu elevi sărmani, dar conştiincioşi şi cuminţi, cu elevi creativi, cu elevi haioşi chiar? Ei chiar există! Nu cumva oare s-ar mări numărul acestora? Nu cumva subconştientul fragil al atâtor tineri va fi impresionat în sensul bun? Nu cumva vor fi create şi modele pozitive, nu doar negative care să-i inspire? Poate că, astfel, violenţa din şcoli s-ar diminua.

Toate aceste campanii de denigrare, menite a obţine audienţă, dar şi a convinge lumea că sunt necesare camerele video în timpul orelor de curs, mă trimit cu gândul spre o parabolă sugestivă-n acest sens:

„Într-o zi, un om şi-a rupt piciorul şi a trebuit să meargă în cârje. Acestea s-au dovedit a fi foarte utile, nu numai la mers, ci şi pentru multe alte lucruri, aşa că i-a învăţat pe toti membrii familiei sale cum să folosească aceste minunăţii. Cârjele au avut succes şi au început să facă parte din viaţa de zi cu zi. Fiecare dorea să aibă cârjele sale: unele erau din aur, altele, din fildeş. S-au deschis şcoli pentru învăţarea secretelor utilizării lor şi universităţi pentru a studia aspectele cele mai subtile ale acestei ştiinte. Dar câţiva oameni, foarte puţini la număr, au început să meargă fără acest sprijin. Ce scandal! Ce absurditate! Cârjele serveau doar la atâtea…Cei care s-au împotrivit au fost pedepsiţi. Aceste persoane încercau, de fapt, să arate că nu sunt necesare, că trebuie să te serveşti de ele doar dacă ai această nevoie şi numai dacă altfel nu e cu putinţă, dar prea putini au fost cei care i-au ascultat…Pentru a răsturna prejudecătile, cei care puteau merge fără ajutor au adoptat un comportament foarte diferit de societate, însă degeaba. Turma dovedise ca erau indispensabile.

– Uitati-vă la acest om, spuneau ei, încercaţi să-l faceţi să meargă fără cârje. Vedeţi? Nu poate.

– Totuşi, noi putem, remarcau cei fără sprijin, cei care nu urmau masa, care încercaseră a merge pe propriile lor picioare, ţinând cont, în cele din urmă, de gândirea lor şi nu a altora.

– Nu este adevărat, replicau oamenii, nu este decât produsul imaginatiei voastre!

Cu timpul, cei mulţi au devenit orbi, pentru că ei nu mai voiau să vadă.”

Anexa:

Legea nr. 1/2011 a educației naționale:

Art. 272 (1)Cadrele didactice nu pot fi perturbate în timpul desfăşurării activităţii didactice de nicio autoritate şcolară sau publică. (2)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), nu se consideră perturbare a cadrelor didactice în timpul desfăşurării activităţii didactice intervenţia autorităţilor şcolare şi/sau publice în situaţiile în care sănătatea fizică sau psihică a elevilor ori a personalului este pusă în pericol în orice mod, conform constatării personalului de conducere, respectiv în timpul exerciţiilor de alarmare pentru situaţii de urgenţă. (3)Înregistrarea prin orice procedee a activităţii didactice poate fi făcută numai cu acordul celui care o conduce. (4)Multiplicarea, sub orice formă, a înregistrărilor activităţii didactice de către elevi sau de către alte persoane este permisă numai cu acordul cadrului didactic respectiv. (5)Înregistrarea prin orice procedee a activităţilor desfăşurate în spaţiile şcolare este permisă numai cu acordul personalului de conducere, cu excepţia celor de la alin. (3).

P.S.

În legătură cu situația semnalată de Ioana- Steluța Manea, dl. profesor Mitică Iosif, Președinte al Sindicatului Liber al salariaților din Învățământul Preuniversitar ne-a declarat următoarele:

„ Este rușinos că astfel de abuzuri flagrante nu trezesc revolta tuturor celor implicați. Legea este clară, Articolul 272 stipulează fără echivoc limitele pe care le are supravegherea. În cazul descris, profesorii pot inclusiv să acționeze penal împotriva directorilor unităților de învățămând care nu respectă legea!”