Sticluțele cu agheasmă mare, oferite credincioșilor de Bobotează, au reușit să stârnească nedumeririle unor perfecționiști, care au niște curiozități de tip britanic, gen motivele datului din coadă la câine.

Mă întreabă un cetățean: „De ce nu respectă agheasma voastră standardele îmbutelierii?” Uitându-mă perplex, mă lămurește: „Pe etichetă trebuie să apară ingredientele, termenul de expirare, producătorul, firma care îmbuteliază.”

Încerc un răspuns, crezând că e totuși o glumă: „Dragă, mai întâi că scrie clar că e agheasmă mare, deci apă sfințită. Apoi, termen de expirare nu are, pentru că n-am auzit ca Duhul Sfânt să expire. De produs, o produce Biserica, în parteneriat cu Dumnezeu. În fine, firma care îmbuteliază este scrisă pe etichetă”. Am crezut că va fi suficient. Ei, ași…

„Domnule, eu când cumpăr apă plată scrie pe etichetă despre nitrați, nitriți, minerale, reziduu sec etc.” spune omul meu cu un aer funcționăresc. „Păi nu e pentru comercializare“ încerc eu o eschivă. „Ce dacă, este îmbuteliată deci există reguli”, vine răspunsul sec.

M-am gândit, pe moment, dacă respectivul domn și-a pus vreodată murături la borcane sau butoaie, a făcut vreodată vin sau măcar a umplut o sticlă cu apă de la vreun izvor. Ajungând aici, mi-a venit ideea care credeam că va rezolva nemulțumirea. Zic mai metodic: „Credincioșii au garanția atât a Bisericii, cât și a RAJA, că apa folosită la slujbă respectă standardele de sănătate publică, fiind adusă chiar din izvoarele RAJA”.

„Da”, spune omu, „numai că nu scrie clar că e scoasă de la robinetele RAJA. Eu doar o primesc îmbuteliată”. Brusc, mi-am amintit că anumiți frați preoți, prin țară, au sfințit apa direct în bazinele Regiilor de Distribuție. Probabil au avut astfel de cazuri de nemulțumiți și au cedat psihic, m-am gândit, deși ideea lor nu mi s-a părut în regulă.

Încerc să dreg….busuiocul „Dragă, cine are suspiciuni poate lua din butoaiele cu apă sfințită. Nu obligăm pe nimeni să ia sticluțe”, încercând să explic faptul că sticluțele au fost gândite tocmai ca o soluție de evitare a aglomerației de la butoaie, dar și una elegantă de păstrare a apei dumnezeiești.

„Nuuu” zice omul. „Nici acolo treaba nu e clară. De unde am eu garanția că apa aia e chiar la standarde? Nu văd când e pusă, nu scrie nicăieri de unde este”.

„Păi poți să stai să te uiți dacă ai îndoieli”, mi-a venit inițial. Dar simțind că dialogul devine inutil, am încercat să închei: „Frate dragă, dacă tot ai atâtea temeri, vreau să te întreb: e igienic să bei din apa în care preotul a băgat mâna, Crucea și busuiocul?”

S-a uitat lung la mine și a replicat că-s neserios. N-avea de unde să știe că, cu ceva timp mai devreme, mă antrenasem pe Facebook cu un alt cetățean, care avea aceeași nemulțumire privind…standardele Agheasmei.

La anul însă, m-am hotărât. Îi scot lui Dumnezeu certificat sanitar. Să văd însă, de unde…