Pentru cultura noastră generală trebuie să știm că astăzi, pe armâni, cunoscuți și ca aromâni, makidoni, vlahi, țințari etc (a se înțelege că vorbim despre unul și același lucru) îi întâlnim în regiunile Macedonia, Epir și Tesalia în Grecia, în sud-vestul Albaniei și nu numai, în Republica Macedonia, în zona muntoasă de sud-est a Bulgariei și în Serbia, pe alocuri.
Mulți se pot întreba cum au ajuns oamenii ăștia în 5 țări. Ecuația este simplă, pe la 1913, după al doilea război balcanic, Imperiul Otoman pierde mare parte din Peninsula Balcanică, iar teritoriul este împărțit între 4 state: Grecia, Albania, Bulgaria și Serbia (din care mai târziu se desprinde Republica Macedonia). Iar până acum am vorbit doar despre locurile de baștină ale armânilor, teritorii unde au fost consemnați de sute și sute de ani.
Urmează o altă categorie, a coloniștilor, a emigranților. Cea mai mare comunitate o întâlnim în România, colonizați începând cu 1925, în Cadrilater pe vremea aia componentă a României, apoi recolonizați în Dobrogea de nord (Tulcea și Constanța). Îi mai întâlnim în grupuri mai mari în Statele Unite ale Americii și Australia. Evident că multe familii sunt răspândite în diferite în diferite colțuri ale Europei.
Toate astea îmi vin din ce în ce mai des în minte din cauza unei întrebări, o întrebare ce se pune la fel de des în toată Europa, o întrebare și o problema spinoasă. O problema în special pentru comunitățile mici și răspândite, iar armânii se încadrează aici perfect. Ca să nu vă plictisesc, vă pun și întrebarea: Cum își pot păstra aceste comunități propria identitate??
Iar în cazul armânilor situația e și mai gravă, iar întrebarea este și mai punctuală. Care este elementul care-i mai poate face pe acești oameni sa se simtă armâni, să se recunoască între ei ca armâni, ținând cont, așa cum am arătat mai sus, de diversitatea locurilor unde se formează ca cetățeni. De-a lungul ultimilor 100 de ani s-au emis anumite pareri ce pot fi concludente.
Tache Papahagi la 1922 în a lui Antologie Aromânească scria chiar în armânește „suflitu shi grailu nâ iaati adzâ tutâ avearea shi putearea noastrâ tsi nâ armasi, mashi aesti doauâ lucri pot s-nâ tsânâ di oarâ Armânijia ninicatâ. Aiuntrea. Chirearea ashteaptâ un popul cându dultsea-i limbâ moari”
Domnul Papahagi ne spune negru pe alb că doar sufletul și graiul armânesc mai pot salva de la înec Armânamea.
În 1997 Consiliul Europei emite vestita recomandare 1333/1997, adresată guvernelor din țările unde locuiesc armâni, în care solicită folosirea limbii armânești în învățământ, biserică și medii de formare, tocmai datorită pericolului iminent în care se află.
Matilda Caragiu Marioțeanu (România literară, 1993), chiar dacă face anumite afirmații contradictorii, ne spune în Dodecalogul dânsei cât se poate de clar ca: „Aromânii (macedovlahii) și limba lor maternă există astăzi și de 2000 de ani.”…” Aromâna este limba maternă a aromânilor, care le conferă conștiința etnolingvistică”… „Aromânii (macedovlahii) trebuie să aibă un singur scop: să-și cultive limba maternă și tradițiile”
Acestea din urmă fiind spuse, nu-mi mai rămâne decât să traduc titlul preluat din „Armânii pretutindeni, nicăieri” al lui Nicolas Trifon: „Acea din urmă țară ce ne-a rămas” este limba.
