Sunt câteva expresii care mie îmi provoacă repulsie. În acest top, detaşat conduce expresia “banii noştri, ai tuturor”. Nu îmi place cum sună şi chiar mă trimite cu gândul mult înapoi, în perioada incipientă a “Epocii de Aur”. Pe lângă faptul că este extrem de dăunătoare această mentalitate, poate crea o imagine falsă, chiar utopică asupra situaţiei de fapt.

Trăind în democraţie şi capitalism, expresia “banii noştri, ai tuturor” trebuia să se transforme în “banii mei munciţi, pe care am grijă cum îi cheltuiesc”. Nu s-a întâmplat asta. Expresia pe care eu o detest este încărcată de primitivism şi denotă un tip de mentalitate-momeală pentru delăsare, ignoranță, naivitate, de genul “dă-mi banii tăi, dormi liniştit, nu trebuie să lucrezi deloc, noi avem grijă de banii tăi”.

Să ne imaginăm tabloul general. Cetăţenii nu sunt sclavi, nu sunt victime, nu sunt ăia micii care sar la castanele bătăuşilor, nu trebuie să plătească taxă de protecţie să nu şi-o fure de la musculosul clasei. Sunt sponsori ai unui convenţional stat. Fiind convenţional, am … convenit să strângem o chetă publică din care persoanele angajate pe post de administratori să presteze servicii publice măcar de o valoare similară cu valoarea chetei. Când spun serviciu mă gândesc la autostrăzi, sistem de sănătate, locuri de muncă, curăţenie etc. (adică să nu trăieşti doar tu în sufrageria ta, ci atunci când ieşi în stradă, printre oameni, să realizezi că e la fel de frumos ca la tine acasă). În sinea mea, ştiu că e în neregulă să fiu obligat să cotizez fără încetare, să-mi fac datoria mea de cetăţean model (chipurile) şi să nu primesc niciun serviciu în schimb, cerut sau necerut de mine (pentru că sunt şi multe servicii pe care eu nu le cer, dar care îmi sunt băgate pe gât cu forţa. Dacă tot sunt între paranteze, eu încă nu am înţeles unde este utilitatea publică să îmi ceri bani pentru parcarea pe domeniul public şi, mult mai important, ce ai făcut tu cu acei bani). În altă ordine de idei, dacă eu şi mulţi ca mine am opri robinetul de trimis bani, automat convenţionalul stat ne-ar numi nenorociți, infractori, duşmani al statului şi ne-am mări şansele de a petrece câţiva ani după gratii. În schimb, de cealaltă parte, a administratirolor cum ar fi, principiul acesta nu se aplică. Nu există o instituţie de tip OPC la care eu să mă plâng pentru serviciile inexistente. E cinstit?

Făcând o analogie, un mic directoraş care lucrează la privat primeşte un buget şi nişte obiective trasate de directorul cel mare sau de patron. Dacă acesta, după trei luni, șase luni, după un an, nu îşi îndeplineşte obiectivele conform bugetului alocat, i se blochează banii şi primeşte o degajare dincolo de buturi. La stat, dacă însărcinatul cu prestarea de servicii publice este neperformant şi eu, cetăţean, decid să “reziliez” înţelegea cu el şi să-i opresc robinetul cu bani, tot eu, “sponsorul” sunt băiatul ăla rău. Are multă logică, nu?

Cred că a venit vremea ca şi sponsorii publici să conteste treaba făcută de angajaţii publici, să le demonstreze că această convenţie e dirijată şi împuternicită de o chetă publică. În acest sens, propun două direcţii de abordare, direcţii simple pe care oricine le simte, pentru că sunt fireşti:

1. Aşa cum joci la bursă şi vezi că o companie nu este performantă, îţi retragi banii pentru că este o investiţie proastă. Ştiţi cum îi putem atinge pe însărcinaţii publici? Cu înjurături? Nici gând. Cu bătăi? No way. Oprindu-le robinetul. Atunci fac un atac de panică. A nu se înţelege că sunt adeptul grevei fiscale, dar sunt adeptul investirii în domenii productive şi performante. Care ar fi acestea? Aş investi în educaţie şi sănătate. Aş investi în infrastructură rutieră şi, punct care se leagă cu direcţia a doua de abordare, aş investi masiv în atragerea de investitori străini. În lobby. De ce? Treaba e simplă. Dacă eşti o familie şi gestionezi un ban, dacă-i dai fiicei o sumă şi ea îi dă mai departe fratelui, averea familiei este aceeaşi, deoarece banii se învârt într-un cerc vicios. Dacă vine o persoană străină şi aduce bani în familie, averea începe să crească. Sau dacă eu produc în familie un bun, dacă-l vând tot unui membru al familiei, economia familiei nu creşte, ci trece de la un buzunar la altul.
Atunci trebuie să batem din uşă în uşă şi să vindem acel bun creat în familie.

2. Ca să nu mai facem ciorbă din economia naţională pentru ca alţii să o scoată din “familie” (la Monte Carlo, Elveţia şi diferite insule), este nevoie să aducem străini în familie şi să le cerem “chirie pe profit sau venit” şi să îi convingem că românii sunt mari consumatori ca ei să se încumete să vină. Pentru asta trebuie să le oferim condiţii. Şi când mă refer la condiţii, mă refer la tot: cadru legislativ stabil, infrastructură etc.

Dacă vom putea îndeplini aceste două condiţii, adică (1) să facem presiune asupra guvernanţilor şi să ne “retragem” banii atunci când investiţia devine păguboasă pe un anumit sector (exact ca la bursă) şi (2) să atragem investitori străini şi să începem să exportăm bunuri realizate în România, vom realiza ca banii nu se mai învârt în familie, ci atragem bani străini, iar expresia “banii noştri, ai tuturor” va fi perimată şi o vom transforma în “banii mei investiţi cu cap”. Numai în acele condiţii mai avem o şansă.