M-am dus astăzi, încrezător, la un bancomat, să-mi ridic „salariul” pentru seminariile ţinute la Universitate, în cursul lunii mai. Care, ce să vezi, nu intrase. Era şi culmea să se deranjeze cineva de-acolo pentru fabuloasa sumă de vreo 500 de lei. Am făcut rapid un calcul în minte şi-am ajuns la concluzia că, pe parcursul unui întreg semestru, n-am încasat mai mult de 2000 de lei. Mai slab chiar decât în Bulgaria, la Silistra, unde-am predat anul trecut ca lector de limbă română, şi unde, cu toate hotelurile şi drumurile făcute cu maşina, cu mesele la restaurant, uneori cu întreaga familie, tot mi-au rămas ceva bănuţi.

Asta-i dimensiunea învăţământului românesc. Mai grav, este dimensiunea celor care îi vor învăţa pe studenţii lor cum să-i înveţe pe alţii, la rândul lor elevi sau studenţi. De ce să vorbim pe bune, în sala de curs, pentru 500 de lei? Nu mai bine băgăm nişte meditaţii, acasă? Nu mai bine învăţaţi această artă, persuasivă, dar şi atractivă, de-a te schimonosi că faci chiar şi când nu faci nimic? Nu e mai bine să ne prefacem, decât să facem? Evident c-a schiţa un gest este mai simplu decât gestul însuşi. E doar o fluturare de mână.

Asta-i faza, problema, dilema, Postura (sau impostura) în care cineva chiar încearcă să facă „pe bune” lucrurile, fie şi pentr-un amărât de 500 lei pe lună, care oricum n-a intrat pe card, şi nu se ştie când va intra. Făceam comparaţia cu Bulgaria – acolo, pentru a semna contractul, m-am dus doar cu cartea de identitate şi cu diploma de doctorat. Aici, la Constanţa, mi-a trebuit un teanc de acte, şi o grămadă de drumuri lunare (bine că nu selenare) până la oficiul care aprobă plata acestor indemnizaţii. Fluturaşi, chitanţe. Cum spuneam, o fluturare de mână.

Partea cea mai tristă este c-am avut studenţi buni, anul acesta, la Universitate. Pe ei îi afectează, în primul rând, toată situaţia. Sunt, la rândul meu, trist – de-o tristeţe de neînţeles.