“Suntem noi mândri de românismul nostru?
Suntem.
Dar Eminescu ar fi mândru de noi?
Asta-i întrebarea!”
Așa încheiam materialul anterior, pe care îl dedicasem mândriei de a fi astăzi român, o mândrie exclusiv de eveniment, sau, mai bine zis, festivistă.
Stimulam astfel imaginația cititorilor de a-l rupe puțin pe gloriosul Eminescu din anii 1877-1883 și de a-l aduce în prezent. Întrucât cred că lumea are treabă mai importantă (de pildă, campionatul mondial de fotbal) decât preocuparea cu paralele imaginative, să vă spun cum văd eu toată treaba.
În primul rând, „românul absolut”, așa cum îl numea Petre Țuțea, nu era prea mândru de vremurile în care trăia, cu toate că acestea erau dominate de oameni de stat, față de care așa-zișii noștri oameni de stat sunt niște viermișori, și erau marcate de câteva evenimente capitale în evoluția viitoare a României moderne: Războiul de Independență, alipirea Dobrogei la patria mamă, pierderea Basarabiei de Sud, răscumpărarea căilor ferate, proclamarea regatului, afacerea Dunării.
Eminescu îi reproșa marelui Ion C. Brătianu că este direct responsabil de eșecul gestionării diplomatice a implicării României în războiul ruso-turc de la 1876-1878 și îl acuza de pierderea cu bună știință a Basarabiei, numindu-l „precupeț de hotare”. Apoi, pe bună dreptate, el acuza vehement Guvernul aceluiași Brătianu că răscumpărarea căilor ferate să făcea la un preț mult mai mare decât cel real (nu vă sună cunoscut? Parca aduce cu Rompetrol, Petrom, Enel, Romtelecom etc.), aceasta fiind, de fapt, contravaloarea recunoașterii de către Imperiul german și, ulterior de către cel austro-ungar și Italia, a Independenței naționale. Când țara sărbătorea ridicarea la rangul de regat, Eminescu numea regatul – „tichie de mărgăritar”, întrucât considera că multiplele probleme interne nu se vor rezolva numai prin acest fapt, ci și printr-o reformă profundă a clasei politice care, și în vremurile eminesciene, se îndeletnicea cu tunurile din banul statului, crease o pătură consistentă din potentați ai bugetului public și scandaluri de corupție, cele care erau la vedere (ce aseamănare izbitoare cu aderarea României la Uniunea Europeană). Tot el, îl acuza la fel de virulent pe Brătianu că folosea un limbaj dublu (iar parcă sună cunoscut, nu?) în privința soluționării unui alt mare scandal al vremii – controlul navigației pe cursul Dunării de Jos: un limbaj ultranaționalist intern, de genul „nu ne vindem țara” și un limbaj diplomatic internațional, susținător al intereselor Imperiului austro-ungar în zona românească (atunci, România începea să se orienteze spre vest; azi se uită cu ochi umezi la est).
Deci, dacă Eminescu nu se prea mândrea cu vremurile lui, pe care noi azi le glorificăm, cam ce părere ar fi avut despre cele de astăzi? Oare geniul său ar fi putut produce ceva pe măsura genialității sale, despre ceva atât de mic, așa cum sunt vremurile noastre?
Da, dar numai că nu ar fi avut unde să scrie (niciun ziar sau televiziune nu și-ar fi permis riscul de a angaja un geniu formator de opine care nu putea fi controlat), și chiar dacă ar fi scris sau vorbit, pe nimeni nu ar fi interesat ce are de spus un geniu. Ar fi pierdut detașat lupta cu tabloidele, cu emisiunile de can-can, cu România prostului gust, lipsei de conținut, a cocalarismului și ghiolbănismului.
Eminescu trebuia să se nască la 1850.
Nu trebuia să moară la 1889, mai bine zis să fie omorât.
Dar, dacă s-ar fi născut cu 100 de ani mai târziu, azi n-am mai fi avut nimic de la el.
Ar fi fost ca și cum n-ar fi existat. N-ar fi supraviețuit nici comunismului și nici prezentului, care l-ar fi micșorat cu mediocritatea sa.
Ce ar fi scris jurnalistul Eminescu azi și despre cine?
Nimic despre nimeni. Ar fi somat.
Ce-ar fi făcut geniul Eminescu în România de azi?
Ar fi fost un alt intelectual izolat și mediocrizat de societate, atât de izolat și mediocrizat încât, probabil, fie și-ar fi trăit bătrânețile optând între plata întreținerii și pâine/medicamente, fie ar fi murit de foame uitat, undeva, departe…poate chiar într-un ospiciu.
Așa cum s-a întâmplat și în urmă cu 125 de ani…
Nu-i așa că „toate-s vechi și nouă-s toate…”?