Probabil că nu există termeni mai des confundați decât aceștia. La acest fenomen a contribuit și lipsa primului termen în starea de fapt a Europei, devenită un spectacol în sine pe parcursul ultimilor 70 de ani. Nu sunt prea multe indicii cu privire la starea de fapt a lumii atunci când o privești din unghiul unui stat european sau chiar din perspectivă Europei, din cauza distragerilor continue prezente sub diverse forme pe acest continent.

Civilizația reprezintă totalitatea trăsăturilor comune (caracteristice, fie că sunt de tip fizionomic sau obiceiuri, ideologii, concepții etc.) împărtășite de indivizi ce ocupă un teritoriu delimitat. O consecință a faptului că aceștia împart aceleași trăsături este că împart și aceleași interese născându-se astfel și ideea de naționalism (în cazul unui stat), respinsă de unii în mod automat pentru mai-sensibilul patriotism. Nu a trecut mult timp și interesul unei societăți sau al unui stat a început să fie din ce în ce mai pregnant, iar problema se punea în termenii expansiunii teritoriului pe care se desfășoară societatea. Când vorbim de civilizație avem în vedere elementele fundamentale ale unei societăți fără de care aceasta nu își poate continua activitatea, cum ar fi instituțiile ce reglementează activitatea acesteia și care o susțin în mod continuu. Tot ceea ce oferă necesarul și obligatoriul supraviețuirii, împreună cu sistemul la care toți contribuim în vederea unui interes comun și al unuia propriu în același timp, aparține de civilizație. De aceea te duci mai întâi la școală și pe urmă la teatru sau  mai întâi la locul de muncă, iar apoi la biserică. Civilizația umană nu este, totuși, deocamdată, unitară. De aceea, dintre toate formele de expansiune, cea mai directă și mai evidentă este cea a războiului (interesele unui stat contra intereselor altuia). Lucrul la care se ajunge până la urmă este o omogenizare a trăsăturilor indivizilor la nivel macro. Gândiți-vă doar la arealul de cuvinte din limba engleză pe care îl folosesc unii dintre dumneavoastră în mod mai clar decât cel românesc. Aproape toate popoarele au găsit o sămânță de barbarism și necivilizare în rădăcinile celorlalte, dar, până la urmă, în situația de față, totuși, cine civilizează pe cine? Civilizația umană va îmbrăca în final o singură formă- aceea a civilizației care a reușit să rămână în picioare, alături de comportamentele intrinseci oricărei ființe umane fără de care nu ar fi fost posibilă existența ei până în acel moment.

Cultura reprezintă ansamblul activităților intelectuale, artistice și spirituale ale unei societăți. E ceea ce face societatea în cauză să fie specială sau diferită de celelalte în contra pornirilor acesteia de a acapara și a se extinde în vederea facilitării propriei existențe, cu toate că apar deseori mână în mână, cultura apărând ca sprijin față de ceea ce încerca să oprească, dar așa se întâmplă când idealurile se strecoară în zona intelectului. Este în același timp bijuteria de pe coroana civilizației, o bijuterie care nu are sens și nu există în absența celei din urmă. Nu există cultură fără o civilizație pe care să se sprijine. Aceasta este diferență între cele două. Teatrul, poezia, pictura, dispar atunci când starea de război este instaurată sau ajung să o reflecte pe aceasta. Cultura este plasa de siguranță a societății și o formă înaltă de manifestare a acesteia. Instituțiile de învățământ nu sunt, conform viziunii populare, un element de cultură ci unul de civilizație, iar gradul lor de dezvoltare ține tocmai de siguranța noastră. Dacă nu se propagă în spațiul societății deprinderile necesare supraviețuirii  și cunoașterii unei lumi a cărei situație ne este pe deasupra obturată în mod frecvent, atunci cum se poate să ne continuăm existența în ciuda unor șanse evident potrivnice?

Europa, odată centrul de dezvoltare și emblema civilizațională a lumii, a devenit încet spectacolul pe care ceilalți l-au dorit a fi. Nu se poate vorbi despre o civilizație europeană, ci mai degrabă despre cultură europeană dominantă în relația duală, aceasta fiind dominată de „corectitudine politica” și negare în dauna unei politici proprii.

Nu zic nimic de multiculturalismul exacerbat. O mică ipocrizie.