Iau foarte serios în calcul posibilitatea ca cititorii noştri mai tineri să creadă că renul Rudolf, Moş Crăciunul balonat şi sticla de apă zaharisită cu răspândire globală sunt personaje care apar în icoana Naşterii Mântuitorului.
Ei bine, nu!
Mai mult decât atât, icoana amintită nu transmite nimic din simpaticul „spirit al sărbătorilor”. Pruncul Iisus stă într-un legănel care e mai mult un sicriu, iar hainele de pe el seamănă mai degrabă cu ce purta Lazăr „cel înviat a patra zi”, decât cu nişte scutece clasice. Scena însăşi se petrece într-o peşteră întunecoasă, mai apropiată ca atmosferă de un mormânt decât de un staul.
Maica Domnului nu pare cuprinsă de vreo subită frenezie post partum, dimpotrivă, stă alături, cu mâinile încrucişate pe piept în semn de rugăciune. Celelalte personaje care populează scena, păstorii, Gaspar, Melchior şi Baltazar ori bătrânul Iosif, se încadrează în aceeaşi atmosferă de sobrietate interiorizată, la infinită distanţă de orice formă de efuziune sentimentală şi, aş zice, la fel de departe de trăirea contemporană a sărbătorii.
Între atmosfera şi înţelesul icoanei Naşterii şi sentimentalismul plângăcios al colindelor celor mai prizate se lăţeşte, vorba poetului, genunea.
Nu mi-am propus să analizez aici condiţiile divorţului dintre semnificaţia tradiţională a sărbătorii şi simţirea contemporană. Vreau doar să mai spun că atunci când privim icoana Naşterii, nu vedem nimic. ( cine a recunoscut sintagma lui Daniel Arasse nu a greşit) Privirea contemporană, lipsită de practica ascetică şi de educaţia măsurii, dar ambetată de multele extaze cotidiene, nu mai are forţa a depăşi suprafeţele pentru a citi în formă semnificaţia.
Bineînţeles că această discuţie s-ar putea lungi pe încă multe pagini, dar asta m-ar împiedica să vă urez şi în numele colegilor mei din redacţie Crăciun fericit! şi un nou an cu folos. O fac acum, cu speranţa că ne vom ura asemeni şi anul viitor pe vremea asta.
La Mulţi Ani!