Multă lume postează și comentează despre condamnarea torționarului comunist, Vișinescu, la 20 de ani de închisoare. Și e normal. E o condamnare care nu este definitivă, ci poate fi atacată. O condamnare care oricum nu se va împlini de facto! Individul e născut în 1925! Are 90 de ani! Probabil că acum regretă că a apucat să trăiască atât de mult. Nu pentru detenția pe care, mult mai probabil, n-o va ispăși, cât pentru faptul că n-a ”scăpat” fără să treacă prin judecată.

El reprezintă încarnarea, ipostazierea particulară, la scara unui singur individ, a unui întreg sistem al terorii. Avea 21 de ani când – zic unii autori – a făcut parte din plutonul de execuție al mareșalului Antonescu. Era deja făcut ofițer la acea vârstă! Și avea în jur de 30 de ani când activa deja prin penitenciare precum cea de la Mislea sau Jilava. 30 de ani…

Mislea a fost închisoare pentru femei. Fostă mânăstire ctitorită de Radu Paisie în secolul 16, ajutată mai apoi de Petru Cercel și de Mihai Viteazu, dar deposedată de bunuri de Cuza și transformată mai târziu în Școală corecțională pentru minori, va fi folosită de Antonescu în timpul regimului său ca închisoare pentru femei, având și o aripă pentru deținutele politice (deopotrivă legionare și comuniste!). La venirea comuniștilor, aripa pentru deținute politice crește semnificativ. Condițiile devin tot mai inumane. Câte 21-34 de femei erau îngrămădite într-o celulă mai mare. Iernile, celulele erau încălzite cu o sobă care ardea numai pentru o jumătate de oră. După afirmațiile lui Cicerone Ioniţoiu, cel care a indicat prezența lui Vișănescu în plutonul de execuție al lui Ion Antonescu, la Mislea era închisă inclusiv soția mareșalului, Maria Antonescu. Cât se poate de grotesc: unul dintre asasinii soțului era acum și paznicul de celulă al soției! Umilea femeile, le supunea unor percheziții corporale echivalente unor violuri, sub ochii îngroziți și neputincioși ai celorlalte femei. Le înjura, le călca în picioare orice demnitate.
După unele informații, de la Mislea, Vișănescu a ajuns direct la penitenciarul de la Râmnicu Sărat, deși, după altele, ar fi trecut și pe la Jilava.

Că a fost sau nu, Jilava este mult mai celebră și merită menționată măcar pentru a întregi ”culoarea” unor epoci suprapuse în straturi de smoală. De numele localității se leagă și masacrul legionar din noiembrie 1940, când 64 de persoane sunt ucise de aceștia. Motivul? Pentru a ”răsplăti” cu aceeași monedă un alt masacru, dar de data asta împotriva a peste 200 de legionari, cu doar un an-doi înainte, în 1938 și în 1939. Se învârtise roata! Așa că o crimă a fost rezolvată tot prin crimă. Dar Jilava înseamnă în primul rând penitenciarul, un fort din secolul 19, unul dintre cele 18 construite în jurul Bucureștiului. Jilava este fortul numărul 13. Cât de potrivit! Primii deținuți care au ”cunoscut” penitenciarul au fost participanți la Răscoala din 1907 (de fapt, taman răscoala a făcut ca fortul să devină penitenciar). După ei au urmat soldați și ofițeri trădători sau dezertori din primul război mondial, apoi alți soldați și ofițeri în al doilea război mondial, prizonieri de război în timpul prezenței armatei germane în București, politicienii condamnați de către legionari, mai apoi legionarii înșiși, și, în fine, oricine era ”element rău” în ochii sistemului comunist. Azi e tot penitenciar.

Într-un astfel de mediu, între astfel de ziduri, pline de vaiete, de durere, de suferință, de absurd, de oroare și-a trăit tinerețea și și-a construit cariera și personalitatea, Alexandrul Vișinescu. Dar mai grav, a făcut-o în perioada în care epurarea politică și socială tura din plin.

A fost numit comandant al penitenciarului de la Râmnicul Sărat în 1956. Era ”acasă”, căci torționarul nostru șef s-a născut lângă Buzău. Avea 31 de ani când a devenit comandant de închisoare comunistă! Ridicată tot în secolul 19 era cunoscută cu un nume care azi ne poate face să râdem cumva: ”Arestul preventiv!” Dar nu e tocmai amuzant. Și acolo, ca la Jilava, mulți țărani participanți la Răscoala din 1907 au cunoscut detenția. Cam 1200. Apoi au fost legionarii (printre care și Codreanu) care tot de acolo au fost luați și uciși de regimul lui Carol al II-lea. Au fost uciși prin ștrangulare și prin împușcare. Când i-a venit vremea să conducă, Vișinescu a instituit acolo ”teroarea albă”, un tip de teroare a cărei menire nu era doar aceea de a te elimina fizic, cât de a te doborî și mutila psihic. Mulți și-au pierdut mințile. A fost comandant acolo până în 1963, când, de altfel, închisoarea a fost desființată. Dar pe cine închideau comuniștii? Pe partizani, pe preoți, pe țărăniști, pe foștii legionari, pe capii revoltei de la închisoarea din Sighet, dar și (ce ironie!) pe… țăranii sabotori, adică aceia care nu aveau cu ce să contribuie la propășirea socialismului.

Vorbim despre un loc în care gardienii intrau în celule să-i bată pe deținuți fără ca aceștia să fi făcut ceva. Îi băteau crunt, pe fiecare în parte, ori după chef, chiar dacă deținutul era bătrân, bolnav, ori paralizat de la mijloc în jos. Îl băteau, barbar, inuman, degeaba, acolo, în patul din care nu se putea ridica. Lipsa luminii, a medicamentelor, căldările cu apă rece aruncate peste condamnații lăsați să înghețe, izolarea îndelungată, interzicerea discuțiilor sau a șezutului pe pat, privarea de somn și de hrană, ori, dimpotrivă, hrănirea forțată, cu furtunul, fie pentru a întrerupe desele greve ale foamei, ori doar pentru a tortura, toate acestea sunt viața lui Vișinescu. Realizările lui. Tinerețea lui. Cariera lui. Împlinirea lui…

Suntem în 2015! Au trecut 52 de ani de la închiderea penitenciarului lui Vișinescu. Circulăm fără vize, avem smarphone, tablete, laptopuri, mall-uri, facebook. Între noi mai sunt destui oameni ai acelor vremi. Și, printre ei, tot mai puțini, oameni care au cunoscut acele ziduri într-un mod pe care nici un text nu-l va putea reda vreodată. Iar Vișinescu își petrece (încă) bătrânețea, plimbându-se prin Cișmigiu, aflat nu departe de domiciliul său.

E prea bătrân? Nu mai bătrân decât unii dintre deținuții politici ai comuniștilor, între ei fiind oameni la peste 80 de ani sau bolnavi în faze terminale. Bătrân? Da! Dar nu pentru el, ci pentru noi și pentru cei pe care i-a torturat, pentru familiile lor. Și pentru ideea de dreptate.

Amânarea insultătoare, cu un sfert de veac, al unui proces atât de necesar, care să judece cu adevărat faptele tuturor celor care în sistemul totalitar au torturat și au ucis, asta i-a făcut ”prea bătrâni” pe acești monștri cu care, fără să știi, te-ai fi salutat pe stradă, le-ai fi deschis ușa, i-ai fi ajutat, politicos, să ducă niște sacoși.

Cum ziceam la început, condamnarea lui nu e definitivă. Părerea mea? În astfel de cazuri, condamnarea definitivă e doar un mit. Dar asta numai dacă ar ține doar de judecata oamenilor.