Aseară, niște oameni, mulți, au intrat în foc și în fumul sufocant pentru a salva alți oameni. Erau pompieri. E ”job”-ul lor. Dar asta nu face deloc mai puțin relevant efortul, riscul, disponibilitatea de a risca până la capăt pentru a salva. Și ei sunt oameni care, ca mulți alții, au familii, au copiii sau sunt copiii cuiva.

Tot aseară, niște oameni, mulți, au pus bandaje și plasturi, au intubat și au transportat alți oameni la spitale. Unde alți oameni aflați în alertă au pansat și curățat răni, au resuscitat, au dus tărgi, au cusut și au tăiat pentru a salva. Ce se mai poate. Cât mai mult. Eventual, totul! Mulți dintre ei fac asta și azi. Și probabil o vor face și mâine. Și poimâine…

Azi noapte și în dimineața asta niște oameni, mulți, s-au îmbrăcat și au plecat spre anumite locuri din oraș pentru a dona sânge. Au stat și stau la cozi, în soarele ăsta înghețat, pentru a dona. Sânge. Sângele lor. Unii dintre ei au avut prieteni între victime. Alții, cei mai mulți, nu au avut prieteni printre victime. Dar și unii și alții sunt așezați la acele cozi, dincolo de acest criteriu prea puțin relevant.

S-a dus și Gina. Eu n-am avut voie. Nu azi. Pentru că aseară am consumat alcool, fiind la un alt eveniment. Acolo am auzit de catastrofă, toți ne veseleam, sporovăiam, apoi am auzit și, deodată, nimeni nu mai părea interesat de ceea ce se întâmpla acolo, toți cei de acolo verificau dacă toți cei de dincolo sunt bine. Azi, Gina s-a trezit, s-a spălat, s-a îmbrăcat: ”Unde pleci?” ”Să donez!” ”OK!” A plecat așa, firesc, ca de la sine înțeles, a plecat cu același aer cu care, uneori, în unele duminici, se duce la biserica din cartier să aprindă o lumânare. Sau doar să asculte slujba, în tăcere. Da, s-a dus să doneze așa cum se duce la liturghie. Nu știu cum s-o spun mai simplu, dar mi s-a părut atât de asemenea treaba încât, pentru o secundă, am avut impresia că e duminică. Ajunsă acolo, mi-a scris pe chat. Erau sute de oameni. Ea era ”nr 274”. Cică era liniște. Oamenii vorbeau în șoaptă. Mi-a trimis niște poze. Umeri și capete plecate. Oameni afundați în gânduri, într-o așteptare plină de solidaritate. Medicii nu mai pridideau cu treaba.

Ca ea e fiecare om care s-a trezit, s-a îmbrăcat și a plecat să doneze. Iar ea este ca fiecare dintre ei. Ești ”sânge din sângele meu”, e o expresie care acum înseamnă mai mult decât de obicei. Sute de oameni vor fi ”de același sânge” de azi înainte. O fraternitate a generozității, a solidarității, o fraternitate de o minunată anonimitate.

Ce s-a întâmplat aseară e cumplit. Știrile au rostogolit acest lucru în buclă, ne-au spus cu un fel de mândrie a senzaționalismului despre ”succesul” pe care îl are subiectul în presa de peste hotare, de peste oceane, de peste tot. Dar moartea sau suferința nu pot triumfa nicicând dacă viața și speranța nu cedează. Dimpotrivă, din grozăvia morții se ridică acest puseu al vieții, acest zvâcnet pe care am tinde să nici nu-l bănuim altminteri.

S-a vorbit mult, prea mult despre hidoșenia momentului. Și nici nu se cuvine să o minimizăm sau să o relativizăm. Dar se cuvine să o vedem în relație cu sutele și sutele de oameni care de aseară încoace își arată profesionalismul și omenia. Căci o catastrofă este întotdeauna o lecție. Ne arată ce a fost greșit și cât de dezastruos este efectul greșelii. Dar ne mai arată și frumusețea celor care decid în nume propriu și, implicit, în numele umanității, că lecția trebuie și poate fi primită cu generozitate.

Sau, în acest caz, chiar și cu propriul sânge.