De îndată ce gustăm pentru prima dată din băutura amară pe care viața ne-o oferă, ne dăm seama că este mai bine să avem pe cineva alături când drumul devine greu. Suntem incompleți precum oamenii din Mitul androginului, care credeau că „natura umană a fost unitatea și noi am fost un întreg, iar dorința și scopul întregului se numește iubire.”¹ Totuși, dincolo de [numeroasele] plăceri rezultate din experiența iubirii, se află lucruri chiar mai valoroase decât plăcerea, iar adesea îndrăgostiții le percep greșit datorită sentimentelor și orgoliilor care-i orbesc. Aceste lucruri se manifestă și exprimă în diferite moduri, ținând mai departe dematuritatea, înțelepciunea și răbdarea fiecăruia de a le valoriza și identifica corect. Desigur, consider că e evident că scopul relației nu e doar de a evolua împreună, ci și simplul fapt de a ne simți fericiți, de avea cu cine să ne împărtășim bucuriile etc. Astfel, nu mă voi axa pe aceste lucruri evidente, ci mai degrabă voi încerca să scot la lumină lucruri mai puțin cunoscute/ valorizate.

Așadar, să ne imaginăm că într-o relație ambii parteneri țin câte o oglindă îndreptată spre celalalt, ajutându-și astfel persoana iubită să-și vadă adevărata imagine (personalitate) reflectată în „oglindă”. Acest lucru se întâmplă spre exemplu în momentul când unul din parteneri îi atrage celuilalt atenția asupra unui defect (de personalitate) pe care acesta îl are, având întotdeauna întenția de a ajuta, nu de a acuza. Trebuie așadar să pornim într-o relație de la presupoziția că celălalt ne vrea binele, că vrea să clădească o bază solidă împreună cu noi – căci doar astfel se pot transforma până și momentele critice în „material de construcție”. În alte cuvinte, trebuie să fim suficient de maturi încât să admitem că suntem ființe imperfecte [dar perfectibile], că orice situație aparent neplăcută poate ascunde o învățătură, că împreună putem transforma neplăcerea în ceva valoros (e.g. în urma unei dispute ies la iveală niște imperfecțiuni ce pot fi perfecționate).

Desigur, pentru ca lucrurile de mai sus să poate fi aplicate este nevoie ca ambii parteneri să dea dovavă de maturitate și răbdare. Iar în mod paradoxal, răbdarea accelerează procesul de [auto]cunoaștere, căci de îndată ce acționăm la unison cu un alt suflet în vederea atingerii unor scopuri comune/similare, este evident că și „productivitatea” se va dubla, în timp ce persoanei susținute îi va fi ușurată treaba, nu îngreunată. De fapt, asta este și esența [pragmatică] a unei relații: ușurarea drumului, ajutorul – dar acest lucru se poate realiza doar odată ce partenerul este deschis, acceptând ajutorul oferit. În fine, avantajul unei „oglindiri” este că propria persoană este privită din afară, ajutată și îndreptată de empatia, dragostea și puterea unei alte ființe ce vede lucruri pe care noi nu le observăm la noi înșine. Dar rolul partenerului nu este doar de a îndrepta și îndruma, căci partenerul este totodată acela care observă calitățile noastre, încurajându-ne și susținându-ne în orice acțiune bună întreprindem. Și bineînțeles, cine ne înțelege glumele mai bine decât cea/cel cu care împărtășim momentele fericite?

Un lucru important trebuie însă menționat, și anume două principii utilitariste extrase din filosofia lui J.S.Mill: minimizarea durerii și maximizarea plăcerii (fericirii). Astfel, ceea ce zice Mill poate fi aplicat și în relații, readucându-ne cu picioarele pe pământ când vine vorba de așteptări în ceea ce privește fericirea:

       „Totuşi, atunci când se susţine atât de hotărât imposibilitatea ca viața umană să fie fericită, această aserţiune, dacă nu e un simplu joc de cuvinte,este cel puțin o exagerare. Dacă prin fericire se înțelege o continuă exaltare a celor mai înalte plăceri, atunci e destul de clar că așa ceva eimposibil. O stare de exaltare a plăcerii dureaza numai cateva momente sau, în unele cazun, cu intermitenţe, ore sau zile; ea e ocazionalul fulger strălucitor al desfătării, nu flacăra ei durabilă și linișită. De acest lucru au fost pe deplin conștienţi atât filosofii care au pretins că fericirea e scopul vietii, cât şi aceia care i-au luat în derâdere. Fericirea pe care o aveau ei în vedere nu se referea la o viată de extaz, ci la momente de acest fel, într-o existentă formată din puține şi trecătoare dureri, din multe şi variate plăceri, cu o clară predominare a activului asupra pasivului şi având ca fundament al întregului ideea de a nu aştepta de la viată mai mult decât e capabilă să-ți ofere. ”²

În alte cuvinte, e absurd să considerăm o relație ineficientă pentru simplul fapt că într-o mare de plăceri, se strecoară periodic neplăceri: așteptarea de a avea o relație de-a dreptul perfectă este din start absurdă. Trebuie așadar să căutăm să maximizăm fericirea, iar când acest lucru nu e posibil, să lucrăm măcar la reducerea neplăcerilor. Totodată, sumedenia de plăceri se pot pune în balanță cu neplăcerile, iar dacă în relație observăm că predomină totuși plăcerile, putem considera „proiectul” reușit. De altfel, aici cred că se greșește în societatea noastră: oamenii renunță tot mai ușor odată ce dau de prima neplăcere, refuzând totodată să transforme respectivele neplăceri în materiale ce-i pot ajuta să se cunoască pe sine, uitând totodată de toată plăcerea resimțită în trecut alături de partener în favoarea unei neplăceri [nesemnificative/ puerile]. Sau, în unele cazuri, precum zice Carl Jung: „îl învinuim pe adversar pur și simplu de propriile noastre greșeli pe care nu ni le recunoaștem”³

Pentru a mă reîntoarce la ce am spus la început, trebuie să zic că până și certurile pot avea un rost într-o relație. Desigur, nu mă refer la certuri violente, ci la acele dezbateri înflăcărate când două viziuni diferite se întâlnesc.  Ceea ce se poate exersa în aceste momente este capacitatea de a te detașa de prejudecățile proprii, de a privii problema din altă perspectivă; în fine, se poate clădi chiar un simț analitic dacă reușiți să discutați calm. Capacitatea de a trece prin aceste „certuri” vă poate apropia mai mult, căci scoate la iveală faptul că sunteți suficient de siguri pe sine și pe celălalt încăt să expuneți un punct de vedere diferit, ce în mod normal i-ar displace partenerului. Și e evident faptul că fără „coliziuni” nu se pot naște noi idei, nu vă puteți inspira unul pe celălalt, nu deveniți conștienți de propriile greșeli etc. Pe scurt, fericirea poate fi maximizată, nefericirea minimizată, dar un om matur îl acceptă pe cel de lângă el cu tot cu defecte, și devine mai degrabă sprijin pentru el, decât acuzator nemilos, ce e gata oricând să abandoneze. Și trebuie să fim cu toții conștienți de bagajul emoțional pe care-l cară fiecare persoană în spate; ținând seama de trecutul persoanei respective. Probabil din acest motiv COMUNICAREA e cel mai important lucru într-o relație. Căci doar ajungând să privim prin ochii celuilalt putem să-l înțelegem și ulterior să-l ajutăm.

Continuând afirmația de mai sus, țin să pun accentul pe faptul că avem mai degrabă tendința de a crede că „viața ne supune unui test care să ne verifice capacitatea de a renunța, duritatea”, decât să ne solicite unui test care să ne încerce puterea de a cotinua lupta [împreună cu partenerul de viață]. Și deseori ne dăm prea târziu seama că am pierdut probabil singura șansă de a experimenta iubirea autentică cu persoana potrivită, din simplul fapt că am refuzat să transformăm neplăcerile în „material de lucru”. În fine, iubirea poate fi – și trebuie să fie – înălțătoare, chiar dacă periodic se strecoară neplăceri, prin comunicare multe dispute pot părea puerile, iar stresul și neplăcerea pot să fie la un „iartă-mă” distanță – tot ce trebuie să facem este să plasăm persoana iubită deasupra orgoliului personal. Și ce Orfeu îndrăgostit nu-ar fi gata oricând să pășească în infern pentru Euridice a sa?

În fond, toată învățătura alchimică și gnostică se pot rezuma la această conlucrare alchimică dintre feminin și masculin, unde ambii își conștientizează defectele, le repară și evoluează împreună, bucurându-se totodată de viață. Acest exercițiu superb, ce totodată e izvor de plăcere înalță spiritul, maturizează individul, învățându-l să pună preț pe încredere, sinceritate [cu sinele], perseverență și detașare. Și nu în ultimul rând, iubirea ne învață să nu cedăm în fața dificultăților, să luptăm pentru ceea ce iubim, reușind să generăm o forță ce preschimbă neplăcerea în bun valoros sau plăcere – sau plumbul în aur. Merită să lupți pentru ceva de valoare, rar. Într-un final, dacă nu-ți asumi responsabilitate, cel mai probabil e că vei sfârși prin a migra din relație în relație, fugind de greutăți. Și e posibil ca viitoarele relații să nici nu merite efortul tău – așadar,iubirea poate deveni cel mai puternic mijloc de a ne maturiza, de a ne clădi o personalitate puternică care nu lasă circumstanțele nefavorabile să ne fure fericirea, în fine, de a găsi acel ceva pentru care merită să luptăm. Iar dacă lupta pare imposibil de câștigat, se reîncepe oricând odată ce două suflete sincere sunt dispuse să se schimbe, punând armele deoparte. În fine, iubirea nu e o povară atâta timp cât știm cum să iubim corect.

Acolo unde există iubire, există o cale.