“Biserica Ortodoxă Română este comunitatea  creştinilor ortodocşi, clerici, monahi şi mireni, constituiţi canonic în parohii şi mânăstiri din eparhiile Patriarhiei Române aflate în interiorul şi în afara graniţelor României, care mărturisesc pe Dumnezeu în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”.

Aşa începe Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, dar doar în scripte. În fapt, pare că prelaţii consideră Biserică doar ierarhia instituţiei, care, de la prea-înălţimea ei nu mai vede comunitatea şi nici nu-i mai aude dorinţele, practic, ignorând adevărata Biserică. De aceea, din ce în ce mai mulţi creştini, dezgustaţi de ce se întâmplă pe treptele B.O.R., se retrag în singurătatea camerei spunând “Biserica e în mine”, izgonind orice altă formă concretă a bisericii. O astfel de situaţie, care îndepărtează credincioşii din Biserică, este cea de la Sfântul Mina din Constanţa unde preotul de suflet al enoriaşilor a fost alungat de către mai marii Eparhiei iar biserica şi centrul social, prin care oamenii şi-au putut ajuta în mod direct fraţii aflaţi în suferinţă, se vor închise într-o staţiune. Povestea, cu istorie şi intrigi, având ca surse documentare legi şi acte, ne-a fost pe larg prezentată de Victor Picu, preşedintele Asociaţiei Aşezămintele Sfântului Mare Mucenic Mina, şi este presărată de elemente cel puţin surprinzătoare.

Dangătul clopotului, cablul de forţă şi atacul cerebral

Acum 20 de ani, în proaspăta societate liberă care scotea la iveală răni adânci ascunse cu sârg de vechiul regim, 30 de inşi s-au unit în Societatea Filantropică “Aşezămintele Sfântului Mare Mucenic Mina”, parafată de instanţă pe 24 iunie 1993 (şi numită ulterior Asociaţia Aşezămintele Sfântului Mare Mucenic Mina). Dorinţa lor era să facă un aşezământ social pentru tinerii şi copiii „inexistenţi” până atunci şi o biserică de arhitectură maramureşeană care să susţină financiar activitatea aşezământului social. Deci cele două clădiri au fost îngemănate şi inseparabile încă de la stadiul de idee. Inclusiv autorizaţia din iulie 1994 a fost dată pentru ambele clădiri: „construire aşezământ binefacere,  biserică în stil maramureşan din lemn”. Cu alte cuvinte, biserica, centrul si clădirile afectate sunt, din punct de vedere al statutului juridic, proprietatea asociaţiei, în baza Autorizaţiei de construire Nr.697 din 19.07.1994 şi a Procesului Verbal de recepţie a lucrărilor. După ce Consiliul local a concesionat societăţii filantropice 420 de mp în sud-estul lacului Tăbăcărie, prin hotărârea din 31 mai 1994,  a început alergătura. Membrii asociaţie şi-au adus, fiecare, aportul la strângerea banilor necesari ridicării bisericii. Întrei ei, părintele Nicolae Picu care a preluat mare parte din sarcini – de la adunarea credincioşilor la slujbe, pe care la început le-a ţinut sub cerul liber, la descâlcirea problemelor care se iveau. Una dintre primele probleme a fost legată de locaţie. Iniţial Primăria oferise un spaţiu prin Poarta 6 dar părintele a reuşit să-l convigă pe edilul de-atunci că nu era un loc potrivit pentru o astfel de biserică. A doua ofertă a fost lângă satul de vacanţă, dar şi asta a picat la cererea vecinilor de peste drum speriaţi de dangătul clopotelor la înmormântări…! Următoarea a fost actuala locaţie – pe malul lacului, în spatele microdeltei. S-a amărât atunci părintele deoarece, din câte ştia, nimic nu mai fusese construit vreodată pe acele locuri şi se contura o mare şi spinoasă problemă. De unde vor trage curentul electric nefiind nicio altă construcţie în zonă? S-au apucat totuşi de săpat fundaţia şi, săpând, au dat de… un cablu de forţă. “A fost un miracol!” ne povestea acum câţiva ani preotul Nicolae. “Mi-am dat seama că Dumnezeu vrea să-i ridicăm Casa în acest loc”. Atunci părintele voia să povestească, acum nu mai are putere să o facă. Toată această alergătură l-a costat pe Nicolae Picu un accident vascular cerebral, care l-a îndepărtat de altar câţiva ani, fiind nevoit să se pensioneze pe caz de boală, dar nu l-a ţinut departe de biserică. Deşi operat , în mai puţin de un an s-a întors pe şantier.

Victor Picu: Arhiepiscopia a intrat în biserică abia în 1998

Biserica a fost gata în 1997.  Iar din  ‘98 „a intrat şi Arhiepiscopia în biserică cu toate bagajele”, povesteşte Victor Picu, „deşi până atunci nu şi-au făcut simţită prezenţa. Cum părintele Picu de câţiva ani era pensionat pe caz de boală, el nefiind încadrat în muncă eparhia nu a avut nicio implicare în construcţia bisericii”. Administrarea bisericii, conform statutului BOR în vigoare la acea dată, a fost oferită Arhiepiscopiei Tomisului care şi-a dat binecuvântarea ca o parte din fondurile care se adunau în biserică, în special donaţiile de la credincioşi, să fie îndreptate către activităţile filantropice ale asociaţiei.  După cum insistă Victor Picu, “gândirea bisericii a fost cu scopul ca banii obţinuţi în biserică să meargă pentru ajutorarea săracilor. Nu către membrii asociaţiei, dar nici către Arhiepiscopie”. Părintele Picu s-a întors ca preot paroh în biserică tot în 1998.

Investiţie suedeză de 250 000 de euro

Deşi asociaţia îşi începuse activitatea filantropică în parteneriat cu două biserici din Suedia încă din 1995, Centrul de zi „Arca” – pentru persoane cu dizabilităţi s-a construit mai târziu, fiind deschis în 2005, iar la ridicarea şi dotarea acestuia au contribuit , în mare măsură, cele două organizaţii din Suedia.  Conform  preşedintelui asociaţiei, “investiţiile din partea suedeză  la construcţia Centrului de zi Arca, ajung până în prezent la aproximativ 250.000 euro, dintre care banii pentru construcţie sunt de aproximativ 70.000 euro, banii pentru salarii în jur de 100.000 euro, restul până la 250.000 euro reprezentând echipament specific, tabere şi vizite  de lucru”.

O “sfinţire” cu premeditare

Deşi finalizată în 1997, sfinţirea bisericii a tot fost amânată. “Nu decide preotul când se sfinţeşte biserica. Sfinţirea mică a avut loc chiar din ‘97, dar târnosirea s-a lăsat aşteptată”. Aceasta s-a întâmplat tocmai în 2010, iar pentru această întârziere preşedintele Victor Picu are şi o explicaţie. “Părerea mea, de avocat este următoarea. În 2008 s-a adoptat noul Statut de funcţionare al BOR , introducându-se şi acel articol cu sfinţirea (art.181 -n.r.). Nu la mult timp după ce a fost publicat au venit şi-au spus: «S-o sfinţim! S-o sfinţim!» „«Da, domne, sfinţiţi-o!», le-am zis noi. Pe 1 august 2010 au venit şi-au sfinţit-o şi, imediat, la o săptămână, au venit şi au spus s-o trecem în proprietatea Arhiepiscopiei. Înaltul i-a dat telefon lui tata şi i-a spus «acum biserica s-a sfinţit, să treci şi biserica şi fundaţia în proprietatea Arhiepiscopiei!», el numind casa- fundaţie. Şi atunci a început toată discuţia. Dar fiind vorba de asociaţie a lăsat-o moale un timp. Până acum opt-nouă luni.”

(partea II)