Mă surprinde adesea propria-mi minte. Simt cum obosesc luptând pe două fronturi; încercând să răzbesc în lupta mea, mă trezesc deseori luptând pe tărâmuri străine, precum un mercenar. Iar luptele pe acele fronturi fac din mine un străin: un străin în sine, ce nu se mai poate identifica cu un loc sau o stare. Și nu în puține dăți am observat că pământul străin pentru care lupt, s-a strecurat pe sub pielea mea și l-am integrat în ființa mea, m-a murdărit. Am devenint inconsecvent în căutarea fericirii [mele], căci nu mai reușesc să mă deosebesc pe mine de străinul din mine care trage în altă direcție, ce dorește să satisfacă nevoi, dorințe nejustificate.

E straniu cum mintea proiectează liniștea și fericirea într-un timp imaginar ce fuge mereu de noi: viitorul. Încheiem contracte cu „mercenarul” din noi, care-și risipește anii din viață luptând să obțină recunoașterea gloatei; sacrificăm acest „acum” pentru un „cândva” care nu va sosi niciodată. Până și la nivel de limbaj observăm limitarea, proiectarea: „ce fericit aș fi dacă aș avea… [bogății]” – cât de ușor ne impunem singuri limita, condiționarea; ce nefericiți suntem până ajungem în acel punct. Și odată ajunși acolo ce facem? Ne îndreptăm spre un al doilea punct, sperând că nu vom pierde nimic pe parcurs, căci fericirea ne este acum proiectată (închisă) în obiecte și recunoașteri. Ce fericit e omul bogat; ce nefericit e omul bogat când își pierde bogăția, și odată cu ea, identitatea. Căci pierzând lucrul care reprezintă pentru tine fericirea, pierzi odată cu el fericirea în sine [care era închisă în respectivul obiect] – sau iluzia fericirii care te-a amăgit atâta vreme.

Pe scurt, ceea ce ne face nefericiți este propria ignoranță, o proastă înțelegere a lumii în care trăim și atașarea nefirească de lucrurile care mai degrabă ar trebui să fie privite ca mijloace (instrumente), nu scopuri. Luptele care au loc în noi dau naștere unei rupturi: obiectivele adoptate de la gloată par mai rentabile, căci ne-ar părea prea straniu ca liniștea să fie atinsă nefăcând nimic. Ne complicăm singuri. Și libertatea poate să fie uneori o condiționare: sunt liber să aleg ce mă va condiționa, ce bețe-mi voi pune singur în roate. Ce amăgire a ajuns să fie libertatea, când ne subjugăm singuri dorințelor și pasiunilor nejustificate!

       „Tot mai mult mă conving că omul este un animal nefericit, abandonat în lume, silit să-și găsească o modalitate proprie de viață, așa cum natura n-a mai cunoscut înaintea lui. De pe urma așa-zisei lui libertăți suferă mai mult decât după cel mai mare prizonierat posibil în existența naturală. Și atunci nu mă mir de ce omul ajunge uneori să invidieze o floare sau o altă plantă.”¹

Nu puțini au fost filosofii și misticii care au observat că sursa suferinței este dorința, dar mai mult de atât – în mod paradoxal-, însăși căutarea fericirii ne face nefericiți, căci nu vom căuta niciodată decât ceea ce ne lipsește. Arthur Schopenhauer observă că „pentru a nu deveni nefericit, cel mai sigur mijloc constă îm a nu cere să devii foarte fericit, deci să-ți reduci la un nivel foarte modest pretențiile la plăcere, la posesiuni, rang, onoare etc. Căci tocmai căutarea și urmărirea fericirii atrag marile catostrofe.”² Să fie oare fericirea doar la un pas – sau nici măcar un pas, ci mai degrabă la un gând distanță?

Filosofia renunțării este des întâlnită în Orient, dar țin să menționez că ar trebui totuși să nu privim cu repulsie tehnologia și știința specifice erei moderne, dar – cum am menționat mai sus – obiectele ar trebui să constituie mai degrabă un mijloc, să umple un gol. Nicidecum nu trebuie să creăm noi nevoi absurde, ci mai degrabă să răspundem nevoilor naturale – căci altfel ne vom trezi că în loc să avem mai puține nevoi de acoperit, vom avea mai multe; mai multe nefericiri, un drum mai lung până la fericire. De asemenea, filosofia renunțării nu promovează superficialitatea, nici delăsarea și lipsa de motivație. Ceea ce vor să ne transmită filosofii orientali este un îndemn de a nu ne identifica cu anumite obiecte, de a nu ne proiecta fericirea departe de noi, ci mai degrabă să încercăm să o integrăm în noi – de fapt cred trebuie doar descoperită. Putem vorbi astfel despre un soi de minimalism – ne rezumăm la ceea ce avem nevoie, în timp suntem recunoscători pentru orice „binecuvântare”: un prieten drag, o oportunitate de a duce o viață mai bună, un zâmbet, o seară liniștită, o plimbare în natură.

Și dacă suntem totuși bogați, ce trebuie să facem? Să ne rușinăm? Nicidecum. Totul este să nu ne identificăm cu statutul nostru sau cu obiectele deținute. Punând semn de egal între mine și statutul meu social, risc – în cazul în care-mi pierd statutul- să mă pierd și pe mine. Același lucru se aplică și în cazul obiectelor: fericirea dispare, este efemeră.

Baza buddhismului este construită pe cele patru adevăruri nobile, ce vorbesc despre suferința și ignoranța omului ca fiind interconectate. În hinduism, spre exemplu, putem găsi de asemenea trimiteri la o filosofie a renunțării drept singura salvare de la o viață nefericită, ce nu-i nimic altceva decât bâjbâiala omului printre fantasme, iluzii și amăgiri:

„     În omul ce-și îndreaptă mereu gândul spre obiectele simțurilor, se naște legătura cu ele; din legătură se naște dorința, iar din dorință apare mânia;

Din mânie ia ființă tulburarea minții, din tulburarea minții – pierderea ținerii de minte, din pierderea ținerii de minte- distrugerea minții, iar prin distrugerea minții se distruge [și] el

Din limpezirea [minții] se naște încetarea tuturor durerilor sale; în [mintea] limpezită, cunoașterea (buddhi) se întărește repede.
[…]

Acela dobândește pacea, în care se pierd toate dorințele precum se pierd apele în oceanul care umplându-se stă neclintit [în țărmurile sale], și nu acela care dorește dorințele.

Omul care izgonind dorințele trăiește fără dorinți, fără [să gândească] „al meu” și „eu”, acela ajunge la pace.
Aceasta este, o fiu al lui Prtha, starea în Brahman (brahmi-sthiti) pe care dobândind-o nu te mai tulburi; [omul] dobândind-o, fie și în ceasul morții, ajunge la stingerea în Brahman (brahmanirvana)”³

Așadar, care este rețeta fericirii? Probabil că putem răspunde la întrebare dacă înțelegem care este boala de care suferă omul modern. Precum a observat F.Nietzsche, „în condiții de pace, omul războinic se va ataca pe sine.”⁴ – omul care nu suferă de probleme reale, se va condiționa singur [uneori din plictiseală], îndepărtându-se de fericire. Astfel fericirea nu mai trebuie vânată, ci din contră, trebuie doar să înlăturăm dorințele puerile, iar sub muntele de dorințe (condiționări, blocaje), se va ascunde fericirea intactă, atuentică.

1.Emil Cioran- Pe culmile disperării, Ed. Humanitas, București, 1990, pg.106
2.Arthur Schopenhauer-Arta de a fi fericit, Ed. Antet. Pg. 47
3.Bhagavad-Gita- Ed. Herald, București 2013, Tradus din sanskrită de Sergiu Al-George
4. Friedrich Nietzsche- Dincolo de bine și de rău, Ed. Antet,2010 pg. 69