Mister X face parte dintre susţinătorii/veterani ai muzicii electronice „tinere” din Bucureşti, surfer pe noul val de mişcare underground de după 2000; vara asta a venit în Constanţa unde a susţinut două evenimente în două locuri opuse ca stil, consumatori şi mediu social. Unul pe o plajă frecventată de tineri hipsteri şi altul într-o cârciumă de cartier, cu oamenii locului, la mici şi bere.

Nicuşor Ghiorghe nu reprezintă VJiul tipic, ci mai degrabă un artist boem „anti sistem” care cerne atent detaliile realităţii pentru a putea reproduce în manieră artistică proprie reflexia acesteia.
Stilul său unic atrage atenţia asupra întregului generat de audio-video, şi asta pentru că arta sa vizuală intră în simbioză cu amprenta sonoră din boxe.

Un exemplu de multimedia îl reprezintă proiectul său alături de Mark Williams, XsoUnd.” (Dropdread, Bucharest, Romania)

Redacția

Am de transmis tuturor cunoscuților, și nu numai, care sunt angrenați cât de cât prin mișcările muzicale de pe la noi, fie ele underground, fie mainstream, că sunt foarte, dar foarte dezamăgit de lipsa totală a evenimentelor revoluționare muzicale românești, care să împingă naibii limitele și să trecem în secolul următor, că deja ne-am plafonat și nu mai mișcăm nimic.

Odată cu moartea breakcore-ului din România, mai exact pe 15 februarie 2014, care oricum era ținut în comă în ultimii lui ani, a dispărut și orice urmă de avangardă de pe la noi.

dpression set part two

Indiferent de cât cred unii despre ei că împing limitele, experimentalul a fost mai degrabă îmbrățișat pe la noi mai mult din ipocrizie, astfel că festivaluri precum AVMotional sau Rokolectiv, care sprijineau scena de noise și glitch, în mod explicit, și, într-un mod oarecum aleator, tot felul de alte încercări de a revoluționa plaja de muzici, au murit sau s-au transformat în promotoare de stiluri destul de convenționale, oricât de proaspete ar fi ele în ofertă. Cel mai evident e modul cum e abordată muzica în a ne da seama cum toata elita revoluționară s-a culcat pe urechea convenționalismelor, respectiv s-a renunțat foarte ușor la ce nu intra în normele stilurilor deja consacrate, cum e de exemplu idm-ul, care a scăpat ușor-ușor de partea cu prea mult noise, noise atât ca fuziune cu stilul noise, dar și ca idee generală de zgomot, și astfel ajungem să confundăm idm-ul foarte ușor cu trip-hop-ul, sau glitch-ul care odată ce s-a combinat cu hip-hop-ul a renunțat la partea clasică de glitch și a început să se confunde așadar cu glitch-hop-ul. Țin minte că pe la începuturile AVMotional-ului chiar era ceva mișcare de noise-eri, aka fani ai genului, dar nici pomeneală de evenimente dedicate în întregime curentului.

visuals at avmotional by nita sound by dyslex

Ce e pe la noi avangardă e de fapt muzica aia mișto inovatoare de pe vremea „concrete music”-ului, dar până și acolo s-a pierdut partea de scârțâieli și zgârieturi sonore și s-a aliniat mai degrabă la abordarea deja clasică a „contemporary classical”-ului. Denumirea de „muzica clasică contemporană” sună așa de aiurea că nici nu merită să folosim denumirea în limba română, deși fix asta s-a întâmplat și cu contemporary-ul: a devenit muzică clasică tradiționalistă.

Până și breakcore-ul de care aminteam începuse să aibă o abordare mai conservatoare, de tip drill & bass, încât aproape că nici nu-l mai recunoșteai, puteai să juri că e de fapt o abordare mai violentă a drum and bass-ului. Ori fix întreruperile și ideea subtilă de lipsă de ritm, ruperile alea superbe de ritm, fără să se piardă totuși ritmul, făceau breakcore-ul să aibă fani dedicați care să se distreze toată noaptea pe cele mai nebunești posibile ritmuri și de care nu se plictiseau niciodată.

Droon – Hold The West In Hand

M-am bucurat personal și sunt în continuare cu urechea pe evoluția stilurilor care au ritmicitatea destul de conservatoare (de la dubstep și trap la tot felul de fuziuni „bass”, cele mai deosebite fiind poate zouk și cumbia), dar faptul că există o lege nescrisă care nu lasă loc de aritmicitate mă face să realizez că de fapt ne bălăcim în aceleași ape, poate doar abordarea mai dark a acestor genuri să-mi dea o oarecare iluzie că se mișcă ceva, dar e doar o iluzie, singurul stil dark care promitea să revoluționeze muzica este doar dark ambient-ul, și, prin extrapolare, rhythmic noise-ul, dar ele deja nu mai sunt stiluri noi. Când a apărut dubstep-ul pe piață a fost o fază interesantă când artiștii de breakcore l-au abordat într-o manieră foarte mișto, mai aproape de experimental, oricât de cârcotași au fost fanii breakcore-ului, care în mare parte nu se pricep la muzici, fiind mai degrabă niște conservatoriști ei înșiși ai unei nișe.

Break the Core 3

Ar mai fi de spus că industrial-ul s-a mișcat destul de bine, cu tot ce ține de el, din anii 80 și până în prima decadă din mileniul în care am intrat, dar până și genul ăsta s-a plafonat și a devenit propriul clișeu, cu toate subgenurile lui, și care, dacă apreciezi muzica în general, nu deranjează prea mult, dar asta nu ne ascunde faptul că sound-ul industrial-ului nu mai are nici o șansă în a evolua, poate și pentru că fanii și artiștii genului au îmbătrânit.

Și mă uit mereu la ce se întâmplă, casc urechea, nu evit clișee, poate tocmai ca să fiu sigur că nu ratez ceva mișto, cum am făcut și o fac în continuare de exemplu cu manelele, dar parcă nu înțeleg cum fani, și mai ales organizatori de evenimente, care apreciază până în pânzele albe nume precum Venetian Snares, Aphex Twin, Einstürzende Neubauten, nume care au fost mereu revoluționare în muzică, indiferent de vremuri, se trezesc că nu știu ce-i ăla breakcore, un stil deja consacrat și care a mai și murit pe deasupra. Cum să mă bazez pe oamenii așa-ziși din elita sonorului românesc care strâmbă din nas dacă le pui niște chestii mai alarmante, un pic mai noise, un pic mai glitch, hai nu neapărat breakcore, deși eu personal le bag în aceeași oală, o oală foarte dragă mie? Nu e oare ipocrizie în gusturile lor muzicale? Nu aș crede neapărat asta, dar ceva scârțâie, și nu cum aș vrea eu, ci în modul cum aleg ei să aprecieze „noise”-ul doar consacrat, de fapt ultra consacrat. De fapt nici nu mă mai mir când dau de oameni care apreciază muzica lui Karlheinz Stockhausen, dar strâmbă din nas când le pun ceva breakcore. Poate nu strâmbă așa tare dacă le pun ceva breakcore semnat Venetian Snares, și de fapt când e mai puțin breakcore. Deci nu mai mă mir. Deja știu cum vor reacționa dacă le voi pune o manea remixată breakcore: vor strâmba din nas de două ori.

Waar – Numărul 1, numai 1

Mai găsesc și oameni care au o plajă foarte largă în a aprecia muzica, iar ei sunt foarte rari, poate ei sunt adevăratele elite ale culturii muzicale, printre care mă autoinclud și eu, vrând nevrând (zic asta pentru că am început să percep din păcate cuvântul „elită” ca fiind peiorativ), dar pe lângă ei mai găsesc și pe cei care iubesc, ca să nu zic doar apreciază, un anume gen muzical sau un anume artist care a schimbat orânduirea muzicii, și ei înșiși, deși îi judec involuntar, sunt o șansă de mai bine pentru evoluția muzicii pentru că fără ei muzica ar fi și mai înapoiată. Când zic înapoiată nu mă refer absolut deloc la lipsa calității ei, ci doar la lipsa evoluției ei. Și acești oameni, pe care deci îi judec involuntar, sau chiar și voit uneori, pentru că trebuie să refulez și eu cumva câteodată, ei bine, acești oameni, deși apreciază mai mult din obișnuință, și aici îmi permit să dezvolt judecata asta, pentru că doar așa îmi pot explica de ce ei pot aprecia doar un artist dintr-un gen anume pentru că e faimos iar pe alți artiști să-i desconsidere, tot ei sunt cei care au tot felul de inițiative și promovează muzica respectivă, fie la nivel de simpli fani, fie la nivel de organizatori de evenimente sau orice fel de promoteri în general, în felul acesta fiind mult mai multe șanse ca muzica respectivă să ajungă la urechea celor care au o oarecare chemare către muzica profundă de orice natură. Zic de orice natură pentru că am observat de-a lungul existenței mele melomane că muzica profundă nu presupune doar muzica dătătoare de gânduri pătrunzătoare ci și muzica dătătoare de gânduri superficiale dar pe care o înțelegi, deci pe care o pătrunzi, și de care te poți bucura, exact ca un adult care nu uită și nu-și reprimă bucuria de a se comporta ca un copil.

Moloh (Live at Bucharest Metal Nights 7, 14.03.2009)

Dar, deși apreciez existența tuturor aspectelor din scena muzicală românească în general, iar ea din fericire nu este una săracă, totuși rămân în continuare dezamăgit că nu se mișcă lucrurile într-o direcție cât mai inovatoare. Ne zbatem într-o multitudine de scene muzicale care depind de același conservatorism, iar scena de muzică electronică, cu toată diversitatea ei, e sclava infamului „beat” conservator. Și când te gândești că „beat” pe vremuri avea altă conotație…

yvat @ simultan dvd03 launch

Când mă uit că pe alte domenii lucrurile se mișcă ceva mai bine, cum e de exemplu jurnalismul ce părea la un moment dat că moare, dar care a luat un avans destul de promițător, poate și datorită prietenilor mei de la Casa Jurnalistului (sau cel puțin așa credeam eu inițial), dar care, din fericire, nu sunt singuri în revoluția lor jurnalistică, sau cum e de exemplu și activismul civic care se încăpățânează să se autoresusciteze de fiecare dată, încep și mă întreb dacă nu cumva aceiași oameni din domeniile astea care se autorevoluționează nu ar trebui să revoluționeze și celelalte domenii care, dacă nu lsunt băgate în seamă, vor muri de la sine. Ar fi o idee bună dacă nu aș conștientiza că din păcate elitele unor domenii sunt analfabete când vine vorba de alte domenii. Multă vreme, sau cel puțin în copilărie și adolescență, am crezut că intelectualii sunt șansa unei nații, dar m-am făcut mare și mi-am dat seama că elitele sunt elite doar pe anumite branșe și că de fapt oamenii enciclopedici sunt foarte rari, aproape un mit, de fapt îi găsești doar în manualele școlare.