Conflictul in opinii, lupta argumentelor și înverșunarea intelectuală purtată cu bun-simț sunt treptele care formează scara progresului.
Nu avem motoare în loc de mușchi, nu avem hard-uri în loc de creiere și, mai ales, inimile noastre se fac auzite într-un sunet care, dacă nu ar fi rupt în ritm, ar putea spulbera munții, ar avea puterea de a transforma norii în ploi fără picături și ar împrumuta aerului haosul creat de energia inflamată în conținutul ce nu mai are formă.
Dacă strămoșii noștri – fie că au fost maimuțe, fie că au facut parte din Marele Plan al Lui Dumnezeu – au făcut salturi în istoria evoluției, aceasta nu s-a întâmplat când au descoperit că animalul se mănâncă mai bine după ce l-au trecut prin foc, ci când au văzut că singurătatea sufletului și pustiul minții se tratează miraculos dacă fac punți între ei și descoperă unul în altul dureri, vise, interese comune. Iar puntea s-a construit din/prin cuvânt, prin compunerea colectivă a tăcerii pe care sa se audă, pe rând, vocea fiecăruia, prin respectarea opiniei contrare atunci când aceasta stă pe argumente care reflectă mai solid binele tuturor.
Mult mai târziu, controlul exercitat de un grup de oameni aupra vieții multor altora a primit haina numită democrație – haina peste care mașina de cusut a vremii a tras tipare, cusături, buzunare ascunse, o croitorie care uneori nu avea alt rost decât cel a ascunde în falduri generoase un trup social amețit, cocoșat sau gras dar fără vlagă.
Și, astfel, au existat și există – în paralel – democrația și discursul despre democrație.
Politicienii învață la școală istorie, geografie, filosofie. Apoi se fac mari și uită sau pierd importanța celor învățate, odată cu așezarea la masă unde puterea înseamnă putere economică, unde țările, viețile și viitorul oamenilor din ele se tranzacționează, se sacrifică pe interese financiare și se masoară în bani.
Totuși, în ecuația care începe cu politicienii și are ca rezultat scontat și scop calculat puterea/ influența/ manevrarea financiară, variabila obligatorie, fără de care nu se poate, este cea a societății, a oamenilor ei, a vocilor distincte care se ridică din mulțime.
Astfel că, în garderoba politicianului este necesar costumul și masca de apărut în public, asortate neapărat la un discurs compus să fie moral, spoit cu sinceritate și afectat de durerile societății. Ce rămâne după discurs??? Rareori, demersuri de concretizare a celor declarate…
Însă, pentru ca dialogul real între oamenii politicului (personaje și instituții) și societate – cu reprezentanții săi – să existe, este necesar să se dorească acest lucru, ca proces viu, liber, prin care se realizează un răspuns la întrebările aruncate în luptă.
Atunci avem premisele unei conversații autentice, a unei dezbateri, poate nervoase – chiar furibunde dar care transportă în ea viața așa cum este ea, neînțelegerile/neinformările și crizele ei de nemulțumire.
Dacă există dezbatere, dialog, atunci mai există o punte, vocile nu se sting în propriul ecou.
Dar, cine mai stă să asculte? Cine mai vrea să asculte? Cine mai știe să tacă și să asculte în același timp? Toți vorbesc, tare, nervos, categoric, aproape în același timp, având activat mecanismul de blocarea a acceptării oricărei idei noi, orice părere altfel decât cea proprie.
Ați văzut vreo persoană publică știind să accepte, să primească, să promită că va analiza un argument venit de la adversarul său în opinie? La modul real, nu operetă… Să nu plece acasă cu inventarul exact de convingeri cu care a intrat în dialog.
Eu, una, nu am văzut…
Doar observ cum dialogul se consumă în acvariu. Cum orgoliile întunecă spiritul și infatuarea distruge respectul pentru cel de alături, care nu are aceleași păreri și credințe.
Există problema câinilor vagabonzi – există! Se prezintă știri despre tăierea bezmetică a pădurilor, riscul concretizat în tragedii al inundațiilor cu victime umane – se prezintă!
Sunt conflicte deschise despre pericolul și efectele adverse ale exploatării gazelor de sist, fără informarea publicului expus – sunt! Se știe cum aparatul de Poliție s-a defectat și efectele se răsfrâng în siguranța fizică a cetățeanului normal, a locuinței sale, a străzii, a școlii – se știe!
Există! Se prezintă! Sunt! Se știe! Și??? Și atât!
Ați văzut vreo dezbatere concretă, în care părțile implicate să arate că, în definitiv, pe căi absolut diferite, urmăresc același obiectiv – binele public, binele comun care-i implică deopotrivă pe adversarii ideilor? Să recunoască posibilitatea unor greșeli, de o parte sau de alta, să se asculte cu urechile atașate la creier și să extragă – împreună – concluzii inteligente pentru continuarea dezbaterii la o treaptă superioară. Ați văzut?
Poate voi ați văzut, și nu era în vreun film american, poate există astfel de dezbateri și mi-ar plăcea mult să recunosc că am greșit spunând că ele lipsesc. Eu am văzut doar oameni care își strigă părerea până li se înfundă urechile cu propria voce, își jignesc interlocutorul atunci când acestea le cere argumente concrete, informații curate. Cu cât funcția unei persoane e mai bine plătită, cu atât acesta nu mai suporta dezacordul, contrazicerea, provocarea la argumente sănătoase, limpezi, directe, nefinanțate din banii vreunei forțe – parte în câștigul discuției.
Trăim într-o lume în care dorințele de a avea mai mult, de a sta pe mai mulți bani, de a avea mai multă putere s-au tranformat în îmbolnăviri ale sănătății sociale. Nu contează câte frunze are un copac, mai rentabil este să calculăm câte scaune se pot face din el, nu contează cât de prieten ne este pământul pe care călcăm, știm doar că el suportă și viață și moarte și nu l-am văzut plângând până acum niciodată, nu contează ce ne oferă aerul să ducem în plămân, dar pare că aer este destul și furtunile îl împrospătează așa cum fac gospodinele bătând pernele la fereastră. Știm cu toții că nu este așa. Ştim! Şi???