Tirani, despoți, baroni locali, stăpâni sau chiar șefi – cunoaștem bine semnificația acestor cuvinte, care în prezent este readusă în fața noastră mai mult decât ne place. Cei care își amintesc perioada comunistă înțeleg bine conceptul.

Dar, există și un mare „dar”. Dictatorii nu sunt singuri, nu se nasc din spuma mării, ca zeițele, ci au nevoie de aplaudaci. De pupincuriști. La început sunt simpli oameni, unii chiar cu resurse limitate, care ajung într-o poziție cheie. Needucați, nepregătiți, temători și neîncrezători în ei înșiși, găsesc funcția de conducere ca soluție a propriilor incertitudini, compensație pentru slăbiciunile omului din ei.

Dar ei sunt puși să conducă alți oameni care, ușor – ușor, fac hora în jurul lor. Ca să se pună bine. Se știe că dacă perii șeful, îi dai dreptate veșnic, îi faci diverse servicii, nu musai cele din fișa postului, ar trebui să ai o viață liniștită la serviciu, sau lipsită de griji – dacă te lipești vreun baron local. Iar puterea lui asupra ta crește în fiecare zi, pentru că ajunge să piardă simțul realității. Dacă, zilnic, afli că ești destept, frumos, iubit și, mai ales, dacă înainte nu erai sigur de toate astea, profilul dictatorial e gata. Sau, mai e un specimen: cel care se iubea pe sine și înainte de a fi șef, cel care știa că e deștept și frumos, dar nu îi ajungeau lăudătorii. Ei, acum am puterea să rad tot!

Partea mai interesantă e că tocmai aici e vulnerabilitatea. În afară de șefie, ei sunt un nimic. Fără să fie pupați, nici măcar nu știu unde le este propriul dos. Atunci când sfârșitul se apropie, lumea lor îi trădează, pentru că nimic din ce credeau nu există cu adevărat. Nici măcar ei ca oameni nu sunt ceea ce cred că sunt. Ceaușescu. Hitler. Nicușor. Orice asemănare e pur întâmplătoare.