La începutul lunii aprilie, cu prilejul redeschiderii Muzeului de Artă din Constanța, am inaugurat o rubrică în care mi-am propus să scriu săptămânal despre expozițiile locale și – în intervalele mai mari dintre vernisaje, desigur – despre aspecte mai generale ale artei. Am primit o propunere și, nu fără ezitări datorate faptului că vin din afara mediului pe care îl sondez (artele vizuale constănțene), am acceptat să scriu pentru Gazeta de Constanța. Despre unele dintre expozițiile din anii trecuți am încercat să scriu câteva texte, însă am postat unele dintre ele doar pe Facebook (un text, de pildă, despre excelenta expoziție italiană „CONTAMINAZONI 014”), pe când altele au rămas în sertar, fie pentru că mă nemulțumea forma textului, fie pentru că bănuiam reacțiile pe care le puteau isca.

Deși am încercat să fiu cât mai echilibrat în forma pe care am dat-o acestor prime articole, am început să primesc – așa cum trebuia să mă aștept – semne de neînțelegere gravă. Tentativele mele de a scrie o critică onestă și independentă (ceva mai mult decât o simplă părere și – sper – ceva mai constructiv pe termen lung) au fost înțelese greșit drept „atacuri” la adresa instituțiilor și „ofense” la adresa artiștilor, „demolări” ale rezultatelor unor eforturi oneste (inclusiv financiare).

De fapt, oamenii sunt încă obișnuiți cu o accepțiune a „criticii de artă” care era prevalentă în ultimele decenii de comunism și care presupunea o reverență fără rest ideii de Artist cu A mare și o permanentă subordonare a discursului critic față de discursul pictural, astfel încât a „critica” însemna cel mai adesea a glosa – în fond, a produce o interpretare care se învecina cu „literatura” și care rămânea la suprafața operei de artă. Erwin Kessler, racordat la reperele criticii occidentale contemporane, a șocat prin anii ’90 (unii nu s-au obișnuit nici până în prezent) prin verva sa polemică. Dar reprezentanții orientării „neo-ortodoxiste”, în fond, erau mai „speriați” de sincronismul său și de valorizarea a ceea ce – în artă – are o priză mai acută la modernitatea târzie și la problemele culturii și societății contemporane. Între timp, situația artelor vizuale s-a schimbat foarte mult în București și în alte orașe mai active din punct de vedere cultural, dar relativ puțin în Constanța.

Sunt încă foarte prezente la noi acele moduri ale picturii și sculpturii care țin de tradiția (post)impresionistă și de orientările care au fost cele mai vizibile acum mai multe decenii (mă refer la școala lui Baba și la cea a lui Ciucurencu, precum și la prelungirile unor anumite laturi ale sculpturii lui Brâncuși), astfel încât tind să valorizez acele alternative artistice care, ținând de alte tradiții, își permit să-și problematizeze conținuturile, mijloacele și scopurile. Cu alte cuvinte, alte mize (invocate până la saturație pe alte meleaguri, dar nu și aici, cel puțin deocamdată), un alt grad de creativitate, presupunând nu (doar) căuturi ce țin pur și simplu de imagine (fie ea figurativă sau abstractă), ci și căutări ce țin – poate prea general spus – de discurs cultural. Cred că este semnificativ faptul că unul dintre gesturile preferate ale pictorilor (și fotografilor) constănțeni este acela de a revizita imaginea Cazinoului de la malul mării – imaginea în mic a situației în care se mai află cultura, un cerc vicios în care sunt vizibile nefericita precaritate instituțională și cantonarea în nostalgie și evazionism. În condiții mai favorabile culturii ar trebui, poate, să se afirme vreo generație care să profite de potențialul pe care-l prezintă orașul acesta…

Nu am încercat să gonesc pe nimeni prin aprecierile negative din aceste articole (dimpotrivă, aș prefera să aud și alte opinii). Față de alți oameni care au sensibilitate la nou, am încercat să argumentez și să nuanțez, nu să exprim un refuz nedisimulat. Dacă față de pictorii interbelici am păstrat o anumită dstanță (fiind deja „clasați”, făcând parte din istoria artei românești), nu la fel m-am putut manifesta față de contemporani, care – repet, din punctul meu de vedere – nu mai pot ignora contextul în care trăiesc și se manifestă artistic. Aceasta este o perspectivă pe care o propun – și ceea ce scriu aici ar trebui înțeles ca total altceva decât contemplație (un act pur individual, nu un limbaj) și ca un altfel de discurs decât cel de tip „ramă”, al curatorilor și muzeografilor. Am așteptări de la instituții și de la artiști (ale căror manifestări artistice – trebuie să conștientizați acest lucru – sunt expuse automat la opinii din momentul în care devin cunoscute), dar, deși poate părea paradoxal, și mulțumiri. Încet-încet, lucrurile se mai mișcă prin Constanța, în care, poate, mizele artistice se vor mări precum orașul. Față de „vidul ovid” mai poate exista încă o oroare benefică.