Problema mea cu DNA este că, tot mai evident, aceasta este privită de o parte a electoratului (mai ales cea care vrea schimbarea – și în care mă așez și eu) ca o alternativă la vot.

Altfel zis, nu-i putem da jos prin vot pe ticăloșii din Parlament? Nu-i nimic, îi dăm jos cu DNA-ul. Grav! Foarte grav! Și de-a dreptul paradoxal! Doar o dictatură schimbă clasa politică folosindu-se de procurori, iar nu de vot, ori aici pretindem că vrem Stat de drept și că pentru el ieșim în stradă.

De asemenea, strict dpdv formal, nu există instituție mai reprezentativă pentru o democrație decât Parlamentul. Desigur, există și democrații semi-prezidențiale. Dar conceptual vorbind, Parlamentul întrupează cel mai fidel ideea de reprezentativitate democratică. Desigur și el poate fi (chiar lesne!) deturnat de la sensul său de bază. Prin legi electorale neclare, care descurajează participarea partidelor mici sau a independenților (care au de înfruntat condiții care nu se aplică și partidelor mari), prin eternizarea în scaunele de parlamentari a unor grofi a căror influență confiscă „teritorii” din sfera deciziei politice. Prin afacerile ilicite care leagă parlamentarii de resurse vitale, de trusturi de presă manipulatoare, de industria țării.

Dar una-i una, alta-i alta. Una e să dorim primenirea Parlamentului, în sensul de a recupera o instituție menită să reprezinte literalmente și efectiv opțiunile politice ale societății (adică ale noastre, ale tuturor), alta este să demonizăm in integrum instituția ca atare, pe motiv că ar fi „infestată”. Adică în loc să deratizăm casa și să o renovăm, noi îi dăm foc cu totul. Vorba ceea, o „reconstruim” după! Și asta e ceea ce se întâmplă acum, vrem o „ardere de tot”, animați de un fel de amoc alimentat de ură. Un foc întețit de o presă pe care nu părem prea dispuși să o observăm în intențiile sale și să-i vedem sforile care o manipulează. Facem asta doar când ne convine. Doar când presa spune ce nu ne convine.

Așa că ne folosim de DNA! Un semn de neputință, nu de triumf. Pierdem la urne și ne repliem belicos după cuvinte precum „justiție”! Cerem vehement să se pronunțe „instanțele” și ne deranjează imunitatea parlamentarilor (dar am tăcut la revizurea Constituției, unde aceasta este stipulată clar), decretăm că Senatul sau Camera se substituie judecătorilor (deși NU e așa, căci ele nu se pronunță pe fondul acuzării, ci observă dacă temeiul solicitării DNA de ridicare a imunității este argumentat corect – și asta chiar e dpdv legal în atribuțiile Camerelor), dar între timp nu vedem, nu vedem deloc, că primii care s-au substituit judecătorilor suntem noi! Chiar noi!

Ne deranjează că Senatul s-a substituit instanțelor în cazul Oprea în contextul în care o mare parte dintre noi am hotărât dincolo de tăgadă (și înainte de orice judecată) că Oprea este vinovat. Zicem: „a omorât un om”! Da, o zicem, mulți dintre noi o zicem. Serios?

Păi dacă e așa de clar, gata, ce atâta judecată, să meargă direct la închisoare. Eventual să stabilim tot noi câți ani să stea acolo. Desigur, cât mai mulți, trecem și peste legile care i-ar da prea puțin pentru foamea din ura care ne consumă. Sau ne așteptăm ca judecătorii să ne dea automat „dreptate”? Că, hei, s-a văzut limpede: când vreun judecător eliberează un „nenorocit” de parlamentar, repede căinăm DNA și îl judecăm pe… judecătorul Înaltei Curți.

Orice-ar face DNA, decidem că e fără de pată. Vine la Camere cu argumentații șubrede, ba chiar vehiculând acuze care nu țin de competența lor? Gata, e limpede, Camerele sunt corupte că nu admit depășirea competențelor. Se face că judecătorii Înaltei Curți nu văd temei de arest preventiv sau văd motive pentru eliberarea din arest preventiv, ori, mai grav, își permit să nu condamne definitiv vreun „ticălos”? E limpede, DNA nu e lăsată să-și facă treaba. E boicotată! DNA e sfânt! E fără de pată. A apărut printr-o naștere imaculată fix din vintrele frustrărilor noastre.

Să lămurim: frustrările noastre chiar au temei! Un sfert de veac de corupție ne-a pocit. Ne-a sluțit. Suntem ce-au semănat grofii pe care-i detestăm. Dar aici e hiba: începem să le semănăm. Suntem ca niște ciclopi cu privire monodirecțională, răzvrătiți în fața unor demiurgi hidoși.

În mod dubios, i-am învinge TAMAN dacă nu le-am mai semăna. Iar asta nu se face închizând ochii la abuzurile care ne convin (pt că sunt din partea DNA), ori la viciile de procedură (nimic altceva decât încălcări ale legii pentru a se „impulsiona” o condamnare convenabilă – așadar, la revedere legi, drepturi și constituții). Am învinge grofii doar dacă am cere justiției să nu ne satisfacă ura, ci să fie mai corectă decât politicienii pe care îi condamnă. Am fi apărători ai Statului de drept când ne-am aminti și de acel cuvânt, pierdut undeva, aiurea, în iureșul ăsta dement, numit „apărare”.

Democrație înseamnă reprezentativitate electorală și înseamnă drepturi. Înseamnă așadar Parlament și apărare, înseamnă prezumții de nevinovăție și obligația acuzării să aducă în detaliu argumente. Nu discursuri gonflate, nu istericale și lamentări zilnice.

Nu, ca unul care vreau schimbarea, nu vreau ca aceasta să se facă orișicum, cu orice preț. Nu vreau decredibilizarea Parlamentului ca instituție, ci curățarea lui de corupție. Asta se face ÎN PRIMUL rând prin vot. Iar acolo unde este limpede că trebuie să intervină justiția prin procurorii DNA, acest lucru să fie făcut cum trebuie, nu ca și cum ar trebui îndeplinit planul unui fel de „cincinal” de arestări preventive sau de condamnări prezentate aproape în termeni economici și financiari și care seamnănă tot mai mult cu planurile de marketing ale unei corporații.

Nu, DNA nu este salvarea democrației. Democrația ar trebui să fie cea care indică rolul DNA! Și se face că ne enervează că nu putem schimba clasa politică prin vot. Dacă am decis că nu putem, nici să nu mai încercăm, atunci.

Căci încolonați în spatele DNA ca-n spatele pugilistului favorit, nu facem decât să-l aruncăm în ring împotriva „adversarului”, un ring în jurul căruia vom urla necontenit și mulțumiți de noi înșine și de venele noastre umflate, uitând (sau prefăcându-ne că uităm) că în realitate, aceasta e dovada ultimă că nu (mai avem curajul să) urcăm în el și să luptăm noi înșine.