Dacă vrei să te cunoști cu adevărat, va trebui mai întâi să ieși din aglomerația haotică de cabluri, asfalt și zgomote infernale și să te-ndrepți spre locuri mai verzi, unde sufletul nu este sufocat de propia-i greutate. Fiind atât de înrădăcinați în propriile apartamente, avem deseori impresia că sucurile, conservele și telefoanele cresc în copaci; că fără zumzetul continuu al muzicii în căști și difuzoare, viața-și pierde culoarea. Trăim cu impresia că modul în care facem noi lucrurile acum este cel normal ( că așa au fost făcute dintotdeauna), pierzându-ne simțul istoric și instinctele, prinzând anesteziați rădăcini în scaunul de la birou sau fotoliu. Avem impresia că meditația nu se poate face fără a fi acompaniată de melodii speciale, că binele și răul sunt concepte prefabricate, că nu putem să ieșim în natură fără mașină, muzică și grătar.
[În Vadul Crișului, ne îndreptam spre Șuncuiuș]
De câte ori am ocazia, evadez în natură, căci fiecare experiență este unică și autentică. În natură înveți să te descurci cu resurse puține, realizând totodată cât de toxică e dependența omului de supermarketuri și tehnologie în general. Realmente, excesul de tenologie e fatal: urcăm până și la etajul unu cu liftul. În orașe, fiecare copac și gând trebuie să fie îngrădit cu borduri; fiecare gest natural e criticat prin prisma prejudecăților comune devenite codul bunelor maniere. Iar cu cât un oraș e mai mare, cu cât asfaltul acoperă nejustificat tot mai mult teren, oamenii devin mai înstrăinați de propria natură. Practic ceea ce face confortul [sic!] orașului din noi este să ne transforme în ființe incapabile, având diverse handicapuri: atât fizice, cât și mentale. Ajungem depresivi, supraponderali, dependenți în totalitate de sistem; neavând idee cum să relaționăm cu natura, suntem incapabili să supraviețuim o oră, o zi în natură. Ajungem „specialiști”, dar pierdem funcțiile generale ale corpului, îmbătrânind prematur. Murim fără să fi gustat măcar o dată din autenticitatea vieții, fără să fi trăit măcar o dată experiența libertății totale – lucru atât de natural și de banal; totodată un lucru ce ne înspăimântă teribil.
[Pe calea ferată, în drum spre Șuncuiuș]
Românul e învățat prost de mic: ieșirile în natură se fac doar dacă bagajul e plin de mici, pulpe de pui și bere; doar dacă mașina este parcată la doi metri de locul unde urmează să campeze. Desigur, gunoaiele vor fi aruncate în râu sau în iarbă, iar muzica va răsuna cu ecou pe o rază de un kilometru cel puțin. Cred că este clar că astfel de manifestări toxice nu au nimic autentic în ele. De fapt, cea mai frumoasă muzică pe care o poți asculta în natură este cântecul păsărilor, susurul apei sau pur și simplu liniștea care ne sperie adesea – liniște atât de naturală (probabil cea mai bună muzică pentru meditație).
[Eu învingându-mi frica de înălțime]
Deoarece consider că experiența autenticității se poate doar trăi, și nu explica, vă propun următorul lucru: faceți-vă bagajele (doar strictul necesar), alegeți un loc pe care doriți să-l vizitați (sau un loc apropiat) și sunați un prieten de nădejde care să vă însoțească într-o [mini]călătorie. Având în vedere faptul că România este o țară superbă, ce are munți, mare, răuri, Dunăre și deltă, cred că există măcar o zonă verde aproape de fiecare român – sau aproape de inima fiecarui român. Banii n-ar trebui să constituie o problemă: în funcție de zona în care locuiți, cred că e posibil chiar să evadați în natură fără nici un ban. Spre exemplu, orădenii pot să ajungă la Betfia chiar și pe jos/cu bicicleta. Timpul poate să constituie o problemă – dar asta doar dacă îi permiteți. Îmi amintesc o zicală zen amuzantă dar înțeleaptă: „meditează zilnic o ora. Dacă crezi că nu ai timp, meditează două ore.” – cred că același lucru se poate aplica și în cazul activităților în natură (iar redescoperirea sinelui sigur nu e o pierdere de timp).
[Pe pietre și pante alunecoase, spre cascadă]
În natură mereu înveți ceva nou – sau uiți ceva toxic. Am folosit deja de multe ori cuvântul „toxic”, dar cred că mai potrivit ar fi să zic artificial. Așadar, uităm acele obiceiuri articiciale, nenaturale; învățăm că în natură nu putem avea pretenții prea mari, că și un covor de frunze sau o campie verde pot să fie comode – și asta ne face recunoscători pentru ceea ce avem, probabil mai înțelepți în viitor. Un alt lucru foarte important pe care-l vei învăța este legea selecției naturale: dacă nu ești un organism care se adaptează ușor la mediu, mori – poate am fost puțin dramatic, dar în funcție de cât de departe ești de civilizație, acest lucru este tot mai evident și adevărat. În natură n-ai de unde să cumperi o pizza mare cu de toate. Nici mită n-ai cui să-i dai pentru un pat comod. Și astfel ajungi [mai] independent, mai conștient și responsabil pentru propria viață. Desigur că nu se așteaptă nimeni să-ți vânezi singur hrana când te întorci în oraș, dar acest lucru poate servi drept învățătură; drept motivație în zilele când ți-e greu(lene) să te ridici din pat, sau refuzi să ieși din casă dacă plouă sau e frig.
[Cascada din Vadul Crișului, Bihor]
Un lucru grozav pe care încerc să-l fac mereu când mă aventurez în natură (și pe care îndemn pe oricine să-l facă) este să-mi depășesc fie o limită, fie o frică – desigur, nu-mi pun niciodată viața în pericol…bine, poate doar uneori. Astfel, putem încerca să ne depășim frica de înălțime, de spații înguste sau pur și simplu ne putem întări psihic, devenind proprii noștri stăpâni.
[La cascada din Vadu Crișului, Bihor]
Și dacă până acum am vorbit de latura practică a evadării în natură -lucru ce ar trebui să ne sune greșit, având în vedere faptul că și noi facem parte din natură-, de ce să nu recunoaștem că pe lângă provocările pe care le întâlnim în natură, ne putem pur și simplu bucura de copaci, râu și munte dezinteresați? Pur și simplu scăpăm de stres: fiul rătăcitor s-a întors însfârșit acasă.
[În peștera din Vadu Crișului…care am uitat cum se numește]
Ceea ce e frumos în natură este faptul că ni se adaptează corpul [mintea și spiritul] cerințelor minime: ajungem să fim mici Buddha, care găsesc bucuria în însăși faptul de a fi în viață, nu în obiecte[le și banii după care alergăm toată viața]
[Lângă peștera Unguru Mare, Șuncuiuș, Bihor]
Probabil cel mai haios este omul stângaci, care-și dorește sincer să se bucure de natură, dar se axează prea mult pe destinație, ignorând toate frumusețile care-i vin în drum. De fapt, destinația nici nu este prea importantă când explorăm natura, ci mai degrabă ar trebui să considerăm că destinația este însăși drumul.
[Undeva pe lângă Bratca, Valea Boiului, Bihor]
Probabil că ar trebui acum, spre final, să vorbesc puțin despre mini-excursia pe care am făcut-o ieri, 23.08.2015. Toate pozele și filmările pe care le-am prezentat au fost făcute într-o zi, în câteva ore (asta ca să vă dovedesc că e posibil, iar timpul nu este o problemă). Ne-am plimbat printre localitățile Vadu Crișului-Șuncuiuș-Bratca. Alex, un bun prieten de-al meu, m-a însoțit în încercarea de a [re]descoperii frumusețile naturale ale Bihorului, deși era presat de timp. În fine, ne-am luat provizii minime- poate chiar puține, având în vedere că la un momentdat Alex a rămas fără apă-, haine fie prea groase, fie prea subțiri și bicicletele problematice, din cauza cărora ne-am oprit de mai multe ori [pentru că lanțul tot cădea].
[…și eu care credeam că e doar o mică baltă…]
În fine, obstacolele pe care le-am întâlnit ne-au fost niște buni profesori, căci ne-am crezut „mai sportivi” decât eram de fapt. Cred că aici se observă cum natura ne învață să nu ne supraestimăm; să ne reducem ego-ul pentru că poate să fie fatal. Inițial ne propusesem un traseu de 110 km, dar ulterior ne-am dat seama că nu e ușor să pedalezi pe deal în sus, pe serpentine…când îți cade lanțul.
[Undeva prin Valea Boiului, Bihor]
[Undeva prin Valea Boiului, Bihor]
Până la urmă, este de datoria noastră să nu contribuim la distrugerea frumuseților naturale [ale României]; să nu defrișăm pădurea pentru a ne satisface orgoliul, construind monștrii de case sau vile în inima naturii. Chiar dacă pare inofensivă, o casă izolată, în mijlocul pădurii va alerta restul populației, care-i va urma exemplul primului; astfel abuzându-se de locurile naturale. Și până la urmă nici nu este corect ca oamenii care vin să se bucure de frumusețile naturale, să dea în vârful muntelui de un semn pe care scrie mare „TEREN PRIVAT”. Natura ar trebui lăsată intactă pentru cei capabili să o aprecieze; pentru cei ce n-au nevoie de pistă de avion sau șosea să se deplaseze – acei oameni care înțeleg și respectă fragilitatea vieții:
„Sunt în jurul nostru oameni care înțeleg foarte multe lucruri, dar niciodată nu s-au întrebat: de ce trăiesc? ,de ce se acceptă criteriile etice ale întregii societăți? , de ce fug de sinceritate? , de ce suportă zi de zi o existență care ar putea fi altfel? Și totuși, asemenea întrebări nu aparțin acelei clase de ghicitori, denumite <problematici> – și care pot fi trecute cu vederea fără multă pagubă – , ci ar trebui să crească din însăși rolul conștiinței, ar trebui să doară cumplit ceas după ceas atâta timp cât rămân nedezlegate. Au ceva urgent și decisiv în formularea lor. Totuși, deși se presupun înapoia oricărui fapt<clar> și <simplu> al vieții noastre de toate zilele – ele rămân mereu uitate, mereu nedezlegate; iar oamenii cred că le-au rezolvat de mult, atunci când s-au convins, de pildă, că pământul e rotund, că nu există Dumnezeu, că omul se trage din primate etc.”¹
