Eu cred sincer că lipsa de performanță școlară a mediei copiilor români – rateurile la examene, analfabetismul funcțional, problemele de motivație, atenție, raționament – se datorează în primul rând culturii școlare bazate pe eroziunea permanentă, directă și implicită, expresă și subtilă a încrederii copiilor în ei înșiși și a nevoii de relevanță personală pentru comunitatea din care fac parte.

Am lucrat 18 ani, împărțiți aproape egal, între două școli private, construite pe bune, profesionist, fără legătură cu ambițiile comerciale ale majorității de acum. În ăștia 18 ani am fost martoră – ce-i drept, un observator empiric – la fenomenul mutării copiilor din mediul public al unor clase supradimensionate numeric la grupurile mai restrânse și sudate emoțional ale claselor din școlile de care vă vorbesc.

Nu discut de cât de buni erau, academic vorbind, acești copii – evantaiul gradelor de performanță este peste tot cam la fel – ci de comportamentul lor în grup. Mai toți au reflexul capetelor plecate, evită privirile și invitația la dialog, au o prudență nespecifică vârstei față de conformitatea răspunsurilor lor, tresar automat la voce ridicată, chiar dacă în spatele ei nu e nicio intenție de reproș sau amendă, îi miră și blochează întrebări de genul ”dar tu ce părere ai?”. Alții sunt pur și simplu blazați sau mimează reflexul de a nota ce spui, cu privirea în caiet, ferită de dialog autentic sau interacțiuni personale.

Îți este tare greu ca profesor să îi scoți din carapacea lor. Li s-a format deja o imagine despre învățare, ca fiind un fel de datorie ale cărei rezultate trebuie raportate unui superior, aprobate de acesta, trasate procedural de sus. Foarte puțini mai pot fi convinși – mai ales cei care au depășit 9-10 ani, că mintea lor poate crește oricând, că în ei stă puterea, că părerea lor contează, că erorile sunt necesare pentru progres. Se tem de greșeală și, când ai început să îi îndrumi, se uită suspicioși la tine să vadă dacă îi cerți.

Pe mulți îi simt că poartă în suflet sentimentul rateului încă de la grădiniță. Unii se simt pur și simplu necorespunzători. De obicei, acești copii sunt ok în mediul familial, ok cu prietenii și vecinii, ok la locul obișnuit de joacă, atât de ok că părinții nu au ocazia să intuiască măcar ce transformări ciudate se petrec în atitudinea lor când se află în mediul formal al clasei. Adică atunci când mintea lor trebuie să își ramifice productiv raționamentele, să se ascută, să aibă șansa de a deveni mai iute și mai puternică.

Emoțiile proaste cărate de ani de zile în spate – alea când au fost pedepsiți, ierarhizați, comparați, dezaprobați condescendent, umiliți pentru eșec, ascultați ca să fie prinși sau pur și simplu martori la nedreptățile sufletești provocate colegilor – le blochează pur și simplu energia care ar clarifica deducțiile, ar lipezi atenția sau i-ar ridica ambițios de jos când nu reușesc.

Știu că nu vă place comentariul meu aproape discriminatoriu (e adevărat, nu toți copiii sunt așa), dar 18 de ani de experiență și observație trebuie să conteze cumva. Măcar atunci când îndrăznesc să spun că mulți copii au nevoie de terapii ale blândeții, susținerii și încurajării, ale implicării și validării, înainte de a le cere să scrie bine, să citească mult și să rezolve corect.

Am în vedere copiii din familii ocrotitoare, implicate și interesate de progresul lor, nu cazurile sociale sau defavorizate economic. Copiii normal dezvoltați, care totuși au învățat un fel de scindare emoțională și comportamentală: care nu știu să se simtă în largul lor la școală, mimetici, repliați și fricoși.

Imediat ce se relaxează emoțional – după 3-6 luni în medie, apare și progresul școlar, adică saltul notabil peste nota pe care o purta de obicei în frunte. Nu toți ajung de nota 10, dar, cam într-un an, reușesc toți să sară două puncte față de stadiul inițial. Fără pregătire suplimentară sau accelerată. Pur și simplu din conectare emoțională și liniște interioară.

Noi, ca nație, nu avem deloc examene grele. (nerelevante, da…) Avem doar o mulțime de copii care vin la ele cu grave bruiaje ale minții, condiționări sociale ale inadecvări lor, povești despre cât au dezamăgit și etichetări în care locuiesc – captivi convinși ai propriilor neputințe.