Zilele trecute am omagiat mai mulți veterani de război. Bănuiam că întâlnirea cu ei mă va impresiona profund, dar până când nu stai față în față cu un om care s-a bătut cu arma în mână pe pământul românesc de dincolo de Prut în cel de-al doilea război mondial, nu îți poți anticipa reacțiile.
Eu am rămas fără cuvinte. Am și uitat de câte ori mi s-a făcut pielea ca de găină.
Am stat mai mult de vorbă cu un colonel-infanterist a cărui vârstă trecea de 90 de ani.
Un erou care l-a văzut și l-a auzit pe mareșalul Ion Antonescu dând ordinul: “Ostași, vă ordon treceți Prutul!”și l-a descris în câteva cuvinte: “cel mai mare erou”.
I-au strălucit ochii când mi-a spus: “Sunt mândru că am participat și am eliberat Basarabia!”
Nici nu știam ce să fac: să mă ridic în picioare și să-l salut militărește în semn de respect sau să fac o plecăciune în fața lui. N-am apucat să fac nici una, nici alta, pentru că a continuat, extrem de lucid, cu povestea frontului. Nu puteam să îl întrerup cu nici un gest. De fapt, simțeam că îl întrerup și dacă respir.
Mi-a povestit că el făcea parte dintr-o divizie de rezervă dar că acest lucru nu era deloc de bine. Pe unde se spărgea linia frontului, pe acolo era trimisă divizia de rezervă ca să astupe gaura. Astfel, a fost cel puțin un an de zile în linia întâi, poziție din care a văzut toate grozăviile războiului.
Eroul meu a fost la un pas de Stalingrad, locul unde s-a întors soarta celui de-al doilea război mondial. N-a mai ajuns acolo întrucât a fost capurat, alături de alți 300 de soldați români, undeva în preajma Donului întrucât rămăseseră fără mâncare și muniție. Poate că a fost mai bine așa. Dacă ajungea la Stalingrad, probabil că aș fi vorbit singur.
Chiar și așa, l-am întrebat cum de a scăpat, cum de nu i-au împușcat rușii după ce i-au capturat?
Mi-a confirmat că Stalin dăduse ordinul ca toți prizonierii să fie lichidați pentru ca hrana alocată acestora să fie îndreptată către propria armată. Au fost puși toți în genunchi în timp ce un soldat rus își pregătise mitraliera grea pentru a-i secera. Au scăpat la intervenția unui ofițer rus care l-a blocat pe călău spunându-i că prizonierii nu se asasinează.
S-a dovedit ulterior că ofițerul rus era basarabean, adică român. Adică un român și-a salvat de la moarte 300 de compatrioți care luptaseră pentru eliberarea pământului românesc de peste Prut.
Îl urmăream cum retrăia marșul făcut până la un stabiliment de tranziție spre lagărul de concentrare, care a durat o zi și o noapte fără popas. Mi-a spus că ostașii dormeau în picioare, se sprijineau unii pe alții iar cine cădea era împușcat.
Mi-a mai povestit cum, pe drum, a mâncat grăunțele cailor pe care le avea în buzunarele mantalei.  A fost “cazat” într-un lagăr de concentrare în Siberia vreo trei ani, într-o zonă unde iarna erau -50 de grade.
Din toate amintirile sale, Dumnezeu era nelipsit. Dumnezeu era “responsabilul” cu faptul că scăpase cu bine de pe front și din lagăr.
Mă uitam la erou și mă gândeam: câte statui inutile sunt în Constanța, câți cetățeni de onoare care nu pot sta nici măcar în umbra acestui erou avem, cât de uitați dar mai ales cât de neapreciați sunt acești oameni. Oameni cărora le datorăm prezentul nostru.
La plecare, domnul colonel mi-a strâns mâna și mi-a mulțumit de parcă eu aș fi fost eroul.
Eu care nu am făcut altceva decât să-i ascult povestea și să-l omagiez cu un gest minor.
În timp ce el luptase cu arma în mână pentru mine, pentru noi și pentru România Mare.
Și chiar, câte statui inutile sunt în Constanța, câți cetățeni de onoare care nu pot sta nici măcar în umbra acestui erou avem, cât de uitați dar mai ales cât de neapreciați sunt acești oameni.