Sfânta Parascheva –  numită în popor Sfânta Vineri -, este cea mai cunoscută dintre toți sfinții ale căror moaște se află în țara noastră. Este cunoscută ca ocrotitoare a Moldovei, moaștele sale fiind păstrate în Catedrala Mitropolitană din Iași. Este pomenită de către Biserica Ortodoxă Română pe 14 octombrie. Onomasticul grecesc paraskevi înseamnă “a cincea zi a săptămanii, vineri”. Conform circularei emisă la 6 decembrie 1786 de către Episcopul ortodox Ghedeon Nichitici de la Sibiu, în urma consultării și la cererea expresă a lui Franz Iosef, se adaugă la capitolul „Sfinții naționali” și sărbătorile „nefixe” care se țin, dintre acestea rămânând să fie sărbătorită de către românii ortodocși din imperiu numai „Vinerea cea mare din săptămâna Patimilor” (Anca Grama, 1995, p.72).

 Patroana femeilor și stăpână peste animale sălbatice, Sfânta Vineri „are în stăpânire toate lighioanele pământului şi îngrijeşte de hrana lor” (Adrian Fochi 1976, p. 277).  În ea se recunosc trăsăturile vechii divinități a pământului. Este asociată zeiţei Venus, cea care a dat numele zilei corespunzătoare a săptămânii („Veneris dies”). Asocierea este motivată prin faptul că Sfânta Vineri dă frumuseţe femeilor şi face ca fetele bătrâne să se mărite. Se crede că locuiește într-o pădure, la marginea pământului, sau uneori la poarta Raiului.

Sfânta Vineri se bucură din partea românilor, de cea mai mare cinste, după ziua de duminică. „Vinerea e o vădană; nu-i bine de tors, nici de-mpletit, nici de lăut, nici de tăiat unghiile. Cine-ncearcă, o pățește, mărturiseşte o nevastă din sudul Moldovei, citată de Tudor Pamfile. Pe de altă parte, însă, tot Sfânta Vineri este cea care pedepseşte nevestele din cale-afară de leneşe, transformându-le în nevăstuici sau alte lighioane.

Ea îi ajută îndeosebi pe călători şi spune oamenilor în vis cum să se vindece de boli. Ca să-i treacă durerile de cap, este bine ca acel care suferă să se spele pe cap într-o zi de vineri, până la răsăritul soarelui, într-o apă care curge mai la vale decât locul unde îi este construită casa.

Sfânta Vineri este și patroana toamnei în special a perioadei Nunta Oilor din calendarul pastoral.

Credinţele şi producţiile literare folclorice dezvăluie o dihotomie a atributelor conferite personajului, uneori atât de îndepărtate, încât lasă impresia că există două sfinte Vineri, în jurul cărora s-a ţesut o reţea de concepţii, superstiţii şi legende. Dimensiunea pozitivă relevată de legenda apocrifă se regăseşte într-o serie de credinţe: sfânta Vineri apare drept o femeie „bună”, „sfântă”, „împărăteasa văzduhului”, care „vindecă de boli, de pericole”, „se roagă pentru creştini. Cei harnici şi cuminţi găsesc la ea alinare” (Adrian Fochi, 1976, pp. 276–277).

În basme, de obicei, Sf. Vineri este păzită de o caţeluşă cu dinţii de fier şi cu măsele de oţel care îl simte pe omul rău „cale de două zile”. De asemenea, arcul eroilor din basmele românești este o armă sacră, pentru că este primită în dar de la Sfânta Vineri.

Vinerea malefică apare ca fiind bătrână şi urâtă: „Vinerea e slabă şi cu colţii de fier, ea ar face mult rău oamenilor, dac-ar putea. Alţii zic că vinerea e pâcla” (Elena Niculiţă-Voronca, 1998, p.  228). Slăbiciunea personajului pare a fi explicabilă prin intermediul postului: „Unui om slab tare i se spune că parcă e Sf. Vineri, pentru că vinerile tare să postesc” (Elena Niculiţă-Voronca 1998, p. 228); vinerea este o „vădană, rea şi năpăstoasă” (Tudor Pamfile, 1997, p. 108), „o babă, aşa de hâdă şi de pocită, de-ţi venea să fugi în toată lumea, să n-o vezi” (Tudor Pamfile, 1997, p.  111). Dualitatea caracterului ei este recunoscută şi în superstiţiile populare, ea putând „să aducă bine sau rău oamenilor” (Adrian Fochi, 1976 p. 277).